— Nu mai fi atât de distant. Suntem doar noi trei pe o rază de miliarde de kilometri, iar nava ne plictisește; cu cine să discuți?
— Nimic.
— Exact. Nimeni și nimic.
Ky a părut satisfăcut de sine.
— Nu, voiam să spun în ce cred: în nimic.
— Chiar în nimic?
El a confirmat gânditor cu o mișcare din cap, apoi s-a rezemat de spătar.
— Cred că ți-au făcut mult rău.
— Cine?
— Cei care ți-au furat lucrurile în care credeai.
El a scuturat din cap încet.
— Nimeni nu mi-a furat vreodată ceva, a spus el.
Ky a rămas tăcut o vreme, de acea, el a oftat și a continuat:
— Prin urmare, Ky, tu în ce crezi?
Ky s-a uitat la ecranul mort care acoperea cea mai mare parte a unui perete al salonului.
— În altceva decât nimic.
— Ceva cu un nume e altceva decât nimic, a spus el.
— Cred în ceea ce există în jurul nostru, a spus Ky încrucișându-și brațele la piept și rezemându-se de spătarul canapelei. Cred în ceea ce vezi din carusel, în ceea ce am vedea dacă ecranul ar funcționa, deși ceea ce ai vedea tu nu ar fi singurul fel de ceea ce cred eu că cred.
— Într-un cuvânt, Ky, a spus el.
— Pustietate, i-a răspuns Ky cu o umbră de zâmbet crispat. Cred în pustietate.
El a izbucnit în râs.
— Asta e foarte aproape de nimic.
— Nu tocmai, a spus Ky.
— Așa ni se pare aproape tuturor.
— Permite-mi să-ți spun o poveste.
— Chiar este nevoie?
— Așa cum nu este nevoie să mă asculți.
— Mda… bine, atunci. Orice, numai să omorâm timpul.
— Povestea sună așa. Apropo, e o poveste adevărată, deși nu asta contează. Este un loc în care existența sau nonexistența sufletelor este luată în serios. Mulți oameni, nenumărate seminarii, colegii, universități, orașe și chiar state își dedică aproape tot timpul contemplării și discutării în contradictoriu a acestei chestiuni și a altora, care sunt înrudite. În urmă cu o mie de ani, un înțelept rege-filozof, care a fost considerat cel mai înțelept om din lume, a anunțat că oamenii își pierdeau prea mult timp discutând despre aceste lucruri și că, dacă problema era rezolvată, putea să folosească energia lor în scopuri mai practice, care să aducă beneficii tuturor. În acest fel va pune pentru totdeauna capăt disputelor. A chemat la sine cei mai înțelepți dintre bărbați și femei, din toate părțile lumii, și de orice convingere filozofică și religioasă, pentru a analiza problema. A fost nevoie de mulți ani pentru a aduce laolaltă toți oamenii care doreau să participe, iar dezbaterile, lucrările, tratatele, cărțile intrigile și chiar luptele și uciderile au durat și mai mult. Regele-filozof a urcat pe munte pentru a petrece trei ani singur, golindu-și mintea de orice, astfel încât să se poată întoarce, așa spera el, imediat ce toate disputele s-au încheiat și să dea hotărârea definitivă. După mulți ani, participanții au trimis după rege, iar când el s-a simțit pregătit, i-a ascultat pe toți cei care socoteau că aveau ceva de spus despre existența sufletelor. După ce toți și-au expus părerea, regele a plecat pentru a cugeta. După un an, regele a anunțat că ajunsese la o concluzie. A spus că răspunsul nu era chiar atât de simplu cum crezuse toată lumea și că va publica o carte în câteva volume pentru a explica răspunsul. Regele a înființat două edituri, și fiecare dintre ele a publicat câte un volum masiv și impunător. Unul dintre ele repeta propozițiile: „Sufletele există. Sufletele nu există“, iar și iar, parte după parte, pagină după pagină, secțiune după secțiune, capitol după capitol, carte după carte. Celălalt volum repeta propozițiile: „Sufletele nu există. Sufletele există.“, în același fel. Aș putea adăuga totuși că, în limba regatului, fiecare propoziție avea același număr de cuvinte, chiar și de litere. Acele cuvinte erau singurele care, în afară de titlul paginii, se puteau găsi în cele câteva mii de pagini din fiecare volum. Regele avusese grijă ca tipărirea celor două cărți să fie simultană și ca lansarea lor să se facă în același timp, dar și ca numărul de exemplare să fie identic pentru fiecare. Niciuna dintre edituri nu a avut o superioritate sau importanță mai mare decât cealaltă. Oamenii au căutat indicii în cele două volume; au căutat o singură repetiție, îngropată adânc în volume, în care să existe măcar o literă scăpată sau modificată, dar nu au găsit așa ceva. Atunci, au apelat la rege, dar acesta făcuse un jurământ de păstrare a tăcerii și își legase mâna cu care scrisese. A continuat totuși să dea afirmativ sau negativ din cap ca răspuns la întrebările privitoare la guvernarea regatului, dar în ceea ce privea cele două volume și la existența sau nonexistența sufletelor, regele nu făcea niciun semn. Au izbucnit dispute furioase și s-au scris multe cărți pe această temă; s-au născut noi culte. Apoi, după ce a trecut jumătate de an de la publicarea celor două volume, au apărut altele două, iar de astă dată, editura care publicase volumul care începuse cu: „Sufletele nu există“ a publicat un volum începând cu „Sufletele există“. Cealaltă editură i-a urmat exemplul, astfel că volumul ei a început cu: „Sufletele nu există.“ Acest lucru a devenit un tipar. Regele a trăit până la adânci bătrâneți și s-a ocupat de republicarea altor zeci de ediții. Când se afla pe patul de moarte, filozoful Curții a așezat exemplare ale cărții de o pare și de alta a lui, sperând ca în momentul morții capul regelui să se încline într-o parte, pentru a indica, prin prima propoziție a volumul respectiv care era concluzia la care ajunsese de fapt… însă el a murit cu capul drept pe pernă și cu ochii, chiar pe sub pleoape, îndreptați drept înainte. Asta s-a întâmplat acum o mie de ani, a spus Ky. Cărțile încă se publică; asta a devenit o adevărată industrie, o întreagă filozofie, o sursă de nesfârșite dispute și…
— Povestea asta are un sfârșit? a întrebat el, ridicând o mână.
— Nu, a răspuns Ky zâmbind îngâmfat. Nu are. Dar tocmai ăsta e șpilul.
El a clătinat din cap, s-a ridicat de pe canapea și a părăsit salonul echipajului.
— Însă tocmai pentru că nu are sfârșit, a strigat Ky, nu înseamnă că nu are o…
Aflat afară, pe coridor, el a închis ușa liftului; Ky s-a aplecat în față pe canapea și a urmărit indicatorul de nivel al liftului urcând spre mijlocul navei.
— … o concluzie, a spus el încet.
Era reînviat de aproape jumătate de an când a fost cât pe ce să se sinucidă.
Se găsea în cabina liftului și urmărea o lanternă pe care o așezase în centrul ei, răsucindu-se încet. Lăsase lanterna aprinsă și stinsese toate celelalte lumini. A privit concentrat minusculul punct luminos deplasându-se pe peretele circular al cabinei, la fel de lent ca o limbă de ceas.
Și-a amintit de reflectoarele folosite de familia Staberinde și s-a întrebat cât de departe se afla de ele în acel moment. Atât de departe, încât, văzută din spațiu, până și lumina soarelui trebuia să se vadă mai slab decât aceea a unei lanterne.
Nu și-a dat seama de ce asta l-a făcut să se gândească să-și scoată casca, dar s-a trezit totuși începând să o facă.
