S-a oprit. Cât se găsea în vid, procedura de a deschide costumul era foarte complicată. Știa fiecare etapă, dar era o operațiune de durată. S-a uitat la punctul alb de lumină, aflat nu departe de capul lui. Punctul alb se apropia treptat, în timp ce lanterna se rotea. Va începe să pregătească costumul pentru scoaterea căștii; dacă înainte de asta fasciculul lanternei îi va ajunge în ochi - ba nu, pe față, sau pe orice parte a capului -, se va opri și se va întoarce ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Altfel, dacă punctul de lumină nu îi atingea fața la vreme, își va scoate casca și va muri.
Și-a îngăduit luxul de a lăsa amintirile să-l copleșească, în timp ce mâinile au început secvența care, dacă nu era întreruptă, avea să se încheie cu desprinderea explozivă a căștii de pe umeri, din cauza presiunii aerului din costum.
Staberinde, marea corabie din metal, înfiptă în piatră (ca o corabie din piatră, o clădire înfiptă în apă) și cele două surori. Darckense; Livueta (și își dăduse seama atunci că luase numele lor sau ceva ca numele lor, pentru a-l alcătui pe acela sub care făcea acea mascaradă). Și Zakalwe, și Elethiomel. Elethiomel îngrozitorul, Elethiomel, Făcătorul de Scaune…
Costumul a scos un semnal, încercând să îl avertizeze că făcea ceva foarte periculos. Punctul luminos era la câțiva centimetri de capul lui.
Zakalwe; a încercat să se întrebe ce înțeles avea acel nume pentru el. Ce însemna pentru alții? Să-i întrebe pe toți cei de acasă; ce înseamnă acest nume pentru voi? Probabil război, ca urmare imediată, o familie mare, dacă memoria ta era suficient de cuprinzătoare, un fel de tragedie. Dacă știai povestea.
A văzut din nou scaunul. Mic și alb. A închis ochii și a simțit amărăciune în gâtlej.
A deschis ochii. Încă trei cleme de desfăcut, apoi o răsucire rapidă… s-a uitat la punctul luminos. Era invizibil, foarte aproape de cască, foarte aproape de cap. Cu lentila luminată, lanterna din mijlocul cabinei liftului era îndreptată direct spre el. A desfăcut una dintre cele trei cleme finale ale căștii. A urmat un șuierat slab, abia perceptibil.
Mort, a gândit, văzând fața palidă a fetei. A mai desfăcut o clemă. Șuieratul nu a devenit mai puternic.
A trăit senzația de strălucire într-o parte a căștii, unde se afla lumina.
Corabia din metal, corabia din piatră, scaunul neobișnuit. A simțit lacrimi ivindu-i-se în ochi, iar cu o mână - nu aceea cu care desfăcea a treia clemă - și-a atins pieptul, unde, sub numeroasele straturi de material sintetic ale costumului, sub țesătura combinezonului, exista un mic semn cutat pe piele, puțin deasupra inimii; o cicatrice veche de două decenii, în funcție de felul în care măsura timpul.
Lanterna s-a răsucit și, în momentul în care s-a desfăcut și ultima clemă, iar punctul luminos a început să se îndepărteze de marginea costumului, pentru a-i cădea pe față, lanterna a pâlpâit și s-a stins.
A privit cu ochi dilatați. Era întuneric aproape deplin. Din afara cabinei răzbătea o sugestie de lumină; licăriri roșietice slabe, produse de oamenii aproape morți și de echipamentele care vegheau în tăcere.
Stinsă. Lanterna se stinsese; acumulatorul descărcat sau o defecțiune; nu avea importanță. Costumul a scos din nou un țiuit, un plânset care a acoperit șuieratul discret al aerului care scăpa.
A coborât privirea spre palma așezată pe piept.
A ridicat ochii spre locul în care trebuia să se afle lanterna, însă acum nevăzută în centrul cabinei din mijlocul navei, la mijlocul călătoriei lui.
Cum mor acum? a gândit el.
După un an, a revenit la starea de somn înghețat. Când a plecat, Erens și Ky, ale căror preferințe sexuale îi înstrăinau în ciuda faptului că de altfel păreau a fi un cuplu bine închegat, încă se certau.
A ajuns într-un alt război în care se folosea tehnică militară puțin avansată, a învățat să zboare (deoarece acum știa că aviația va învinge orice cuirasat) și a zburat prin vârtejurile de aer înghețat de deasupra uriașelor insule albe care erau aisberguri în coliziune.
Treisprezece
Întinsă pe podea, roba aruncată arăta ca pielea abia lepădată de o reptilă exotică. Voise să o îmbrace, dar apoi se răzgândise. Va purta hainele cu care venise îmbrăcat.
Era în baie, în abur și mirosuri, oprind mișcare briciului, apoi ducându-l din nou spre cap, încet și atent, ca și cum și-ar fi trecut ușor un pieptene prin păr. Briciul a răzuit prin spuma de pe piele, eliminând ultimele fire scurte de păr. Și-a trecut briciul peste piele de deasupra urechilor, apoi a luat un prosop și a șters pielea de pe țeastă, verificând în oglindă peisajul neted pe care îl dezvăluise. Părul negru și lung era împrăștiat pe podea ca penajul răspândit peste tot într-o luptă.
A privit spre terenul de paradă al citadelei, unde ardeau slab câteva focuri. Deasupra munților, cerul începea să se lumineze.
De la fereastră a văzut câteva niveluri ale zidului curbat al citadelei și turnurile înalte. Acum, când știa că era sortită dispariției, în acea lumină care contura totul, citadela arăta emoționantă, chiar nobilă, a gândit el, deși s-a străduit să nu devină sentimental.
S-a întors cu spatele la fereastră și și-a încălțat ghetele. Aerul i-a mângâiat capul ras, dându-i o senzație foarte ciudată. A simțit lipsa legănării părului de pe ceafă. S-a așezat pe pat, și-a tras ghetele și le-a încheiat, după care a privit telefonul aflat pe dulapul de lângă pat. A ridicat receptorul.
Și-a amintit (a părut că își aduce aminte) că noaptea trecută, după plecarea lui Skaffen-Amtiskaw, luase legătura cu spațioportul. Se simțise rău, dislocat și oarecum îndepărtat, și nu era deloc sigur că le telefonase tehnicienilor de acolo, dar probabil că o făcuse. La un moment dat, în acea dimineață, le spusese să pregătească nava antică pentru lovitura de Decapitare. Ori nu făcuse asta. Una din două. Poate visase.
A auzit operatorul citadelei întrebându-l ce dorea. A cerut legătura cu spațioportul.
A discutat cu tehnicienii. Mecanicul-șef i s-a părut încordat, agitat. Nava era gata, alimentată, coordonatele fuseseră stabilite; putea fi lansată la câteva minute după ce el va da ordinul.
Ascultându-l pe acel om, a dat din cap către sine. Mecanicul-șef a făcut o pauză. Întrebarea a rămas nerostită, dar exista.
A cercetat cerul. Din cameră, părea încă întunecat.
— Domnule, a spus mecanicul-șef. Sir Zakalwe, care este ordinul, domnule?
A văzut micul cub albastru; a auzit răsuflarea aerului care scăpa. A urmat imediat o trepidație. A gândit că era corpul lui reacționând involuntar, dar nu era așa; trepidația a trecut prin țesătura citadelei, prin pereții camerei, prin patul de sub el. Geamul a zornăit. Zgomotul exploziei a huruit prin aer, dincolo de ferestrele cu geamuri groase, grav și tulburător.
— Sir, a spus omul, mai sunteți pe linie?
Probabil că vor intercepta nava spațială; Cultura însăși - poate Xenofobul - va folosi efectori împotriva ei. Lovitura de Decapitare avea să eșueze…
— Ce trebuie să facem, domnule?
Însă întotdeauna exista o posibilitate.
— Alo! Alo, domnule!
O altă explozie a cutremurat citadela. A privit receptorul pe care încă îl ținea în mână.
