Livueta îl învinuia pe el pentru tot ce se întâmplase. Ce trebuia să facă? Să cedeze? Să schimbe o soră cu alta? Să organizeze o încercare nebunească de salvare, care era sortită eșecului?
Încercase să explice că doar un asediu prelungit garanta reușita, dar susținuse ideea de atâtea ori, încât acum începuse să se întrebe dacă avea dreptate.
— Domnule!
S-a întors și a privit siluetele neclare ale comandanților aflați în spatele lui.
— Ce e? s-a răstit el.
— Domnule - vorbea Swaels - domnule, poate că ar trebui să plecăm acum, să ne întoarcem la cartierul general. Norii se risipesc spre est, curând vor apărea zorii… nu trebuie să ne lăsăm prinși în raza lor de acțiune.
— Știu asta, a spus el.
A aruncat o privire spre silueta întunecată a navei Staberinde și a simțit că tresare ușor, ca și cum s-ar fi așteptat ca tunurile ei uriașe să scuipe flăcări chiar atunci, drept spre el. A tras un oblon metalic peste fanta din zid. Vreme de o secundă, în buncăr s-a lăsat întunericul; apoi cineva a aprins luminile gălbui, supărătoare, și au rămas acolo, clipind pe jumătate orbiți.
Au părăsit buncărul; lung și masiv, vehiculul blindat de stat major aștepta în întuneric. Asistenți și ofițeri inferiori au luat poziția de drepți, și-au îndreptat caschetele, au salutat și au deschis portierele. A urcat în vehicul, s-a așezat pe bancheta din spate, acoperită cu blană și i-a urmărit pe trei dintre ceilalți comandanți urmându-l și ocupând bancheta din fața lui. Portiera blindată s-a închis cu un zăngănit; mașina a mârâit și a pornit hurducăindu-se pe terenul accidentat și a pătruns în pădure, îndepărtându-se de forma întunecată care a rămas în noapte.
— Domnule, a spus Swaels, schimbând priviri cu ceilalți doi comandanți. Ceilalți comandanți cu care am discutat…
— Vrei să-mi spui că ar trebui să atacăm; să bombardăm Staberinde până va deveni o epavă în flăcări, iar apoi să trimitem vehicule pe pernă de aer cu soldați, a zis el, ridicând o mână. Știu ce ați discutat și mai știu ce… hotărâri ați luat. Nu mă interesează.
— Domnule, ne dăm seama de încordarea prin care treci deoarece sora ta este prizonieră pe navă, dar…
— Swaels, asta nu are nicio legătură cu ceea ce vreau, i-a spus el. Mă insulți sugerând că acest lucru mă face să fiu rezervat. Motivele mele sunt militare și întemeiate, și cel mai important dintre toate este că dușmanul a reușit să creeze o fortăreață care, deocamdată, este inexpugnabilă. Trebuie să așteptăm până la inundațiile de iarnă, când flota va putea naviga prin estuar și canal, pentru a angaja lupta cu Staberinde pe picior de egalitate; trimiterea de avioane sau încercarea de a declanșa un duel de artilerie ar fi culmea neghiobiei.
— Domnule, a spus Swaels. Chiar dacă suferim mult pentru că trebuie să te contrazicem, noi am dori totuși să…
— Păstrează tăcerea, comandant Swaels, a spus el cu răceală în glas. Celălalt bărbat a înghițit în sec. Mă frământă destule probleme ca să fie nevoie să mă preocupe aiurelile care trec drept planificări militare serioase ale ofițerilor mei superiori sau, aș putea adăuga, înlocuirea acelor ofițeri.
O vreme, nu s-a auzit decât zgomotul mârâit și îndepărtat al motorului vehiculului. Swaels a părut șocat; ceilalți doi comandanți au rămas cu privirile ațintite în podeaua mochetată. Pe fața lui Swaels a apărut o pojghiță de sudoare. A înghițit din nou în sec. Glasul motorului chinuit a părut să amplifice tăcerea din cabină, în timp ce bărbații erau zdruncinați și cutremurați; apoi vehiculul a ajuns pe un drum căptușit cu ceva metalic și a căpătat viteză, făcându-l pe Zakalwe să se lipească de spătar și pe cei trei ofițeri din fața lui să se încline spre el, după care au revenit pozițiile inițiale.
— Domnule, sunt pregătit să lă…
— Chiar trebuie să continuăm? s-a plâns el, sperând să-l facă pe Swaels să tacă. Nu puteți să mă scutiți măcar de povara asta minoră? Nu vă cer decât să procedați așa cum se cuvine. Nu vreau neînțelegeri; să luptăm contra dușmanului, nu între noi.
— … să lăsăm personalul, dacă asta dorești, a continuat Swaels.
În acel moment a fost ca și cum zgomotul motorului nu a pătruns deloc în cabină; o tăcere înghețată - nu a rămas doar în aer, ci și în expresia de pe fața lui Swaels și în corpurile nemișcate și încordate ale celorlalți doi comandanți - a părut să se aștearnă asupra celor patru, ca respirația atotcunoscătoare a unei ierni care avea să vină abia peste jumătate de an. A simțit dorința de a închide ochii, dar nu putea da dovadă de o asemenea slăbiciune. Și-a ținut privirea ațintită asupra bărbatului din fața sa.
— Domnule, mă văd obligat să-ți spun că dezaprob drumul pe care îl urmezi, și nu sunt singurul. Domnule, te rog să mă crezi că eu și ceilalți comandanți te iubim la fel de mult cum ne iubim țara, din toată inima. Dar din cauza acelei iubiri, nu putem rămâne deoparte în timp ce tu arunci la gunoi tot cea ce reprezinți și ceea ce credem noi încercând să reparăm o hotărâre greșită.
A văzut că Swaels își împreunase mâinile, ca și cum l-ar fi implorat. Niciun gentleman din naștere, a gândit el, aproape în vis, nu ar trebui să înceapă o frază cu nefericitul cuvânt „dar“…
— Domnule, crede-mă că îmi doresc să fi greșit. Eu și ceilalți comandanți am făcut totul pentru a încerca să acceptăm ideile tale, dar nu putem. Domnule, dacă ții la vreunul dintre comandanți, te implorăm, mai gândește-te. Îndepărtează-mă dacă socotești că așa se cuvine, pentru că ți-am vorbit astfel; trimite-mă în fața Curții Marțiale, degradează-mă, șterge-mi numele din lista ofițerilor superiori, dar, domnule, mai gândește-te, cât mai e timp.
Au rămas toți neclintiți, în timp ce vehiculul a continuat să înainteze huruind, înclinându-se când și când la curbe, virând stânga-dreapta sau dreapta-stânga pentru a evita gropile adânci și… probabil că toți arătăm, a gândit el, așa cum stăm aici, înghețați în lumina gălbuie și scăzută, ca niște morți care încep să intre în rigor mortis.
— Oprește mașina, s-a auzit spunând.
Apăsase deja cu degetul butonul intercomului. Vehiculul a scos câteva scrâșnete și apoi s-a oprit. A deschis portiera. Swaels rămăsese cu ochii închiși.
— Coboară, i-a spus el.
Swaels a arătat brusc ca un bătrân primind una dintre multele lovituri. Era ca și cum s-a fi stafidit, prăbușindu-se din interior. O rafală de vânt călduț a amenințat să închidă din nou portiera; cu o mână, el a ținut-o deschisă.
Swaels s-a aplecat în față și, încet, a coborât din vehicul. A rămas un moment pe marginea drumului; conul de lumină aruncat de becurile din interiorul automobilul destinat șefilor a trecut peste fața lui, apoi a dispărut.
Zakalwe a închis portiera.
— Condu mai departe, i-a spus el șoferului.
Automobilul a gonit, îndepărtându-se de zori și de nava Staberinde, înainte ca tunurile acesteia să îi descopere și să îi distrugă.
Crezuseră că învinseseră. Când sosise primăvara, aveau mai mulți oameni și material militar și, mai ales, mai multe tunuri grele. Pe mare, Staberinde pândea ca o amenințare, dar nu ca prezență permanentă, pentru că era lipsită de combustibilul de care avea nevoie pentru a declanșa raiduri eficiente împotriva forțelor și convoaielor lor; devenind mai curând o garanție a atacului. Însă după aceea, Elethiomel a cerut ca uriașul cuirasat să fie remorcat și tras prin canalele sezoniere, peste bancurile de nisip mereu schimbătoare, spre docurile uscate libere, unde muncitorii eliminaseră spațiul suplimentar și reușiseră să ducă nava înăuntru, să închidă porțile, să pompeze apa afară și să pompeze înăuntru beton și - după cum sugeraseră consilierii lui - probabil un fel de pernă absorbantă de șocuri între metal și beton, altfel tunurile cu calibrul de jumătate de metru ar fi făcut deja ca nava să se destrame. Au bănuit că Elethiomel folosise gunoaie: resturi, pentru a căptuși laturile fortăreței lui improvizate.
Asta i s-a părut destul de amuzant.
Staberinde nu era chiar inexpugnabilă (deși acum ajunsese, în adevăratul înțeles al cuvântului, nescufundabilă); putea fi cucerită, însă prețul plătit pentru asta ar fi fost groaznic de mare.
Și, desigur, după ce beneficiaseră de un răgaz și de timp pentru reechipare, probabil că forțele de pe navă și din jurul ei, dar și din oraș, vor erupe; se discutase și acea posibilitate, iar Elethiomel era în stare de așa ceva.
Însă indiferent ce gândea el, indiferent cum ar fi abordat lucrurile, problema rămânea. Soldații vor face ceea ce le va cere el; la fel și comandanții, altfel îi va înlocui; politicienii și biserica îi dăduseră mână liberă și îl vor sprijini. Era sigur de asta; la fel de sigur ca orice comandant. Însă ce soluție să aleagă?
Se așteptase să i se încredințeze o armată instruită perfect în timp de pace și să o predea unui vlăstar tânăr de la Curte în aceeași stare lăudabilă, astfel încât să poată fi păstrate onoarea, supunerea și simțul datoriei, conform tradiției. Însă el se trezise la comanda unei armate care ducea un război feroce împotriva unui dușman despre care el știa că era alcătuit în mare măsură din concetățeni, și având drept comandant un om pe care îl socotise cândva prieten și aproape frate.
