— Sir, continuăm? l-a auzit pe mecanic spunând, ori și-a amintit asta, cândva, foarte departe…
Și spusese da, și își asumase o încărcătură îngrozitoare de amintiri, și toate numele care îl puteau îngropa…
— Opriți operațiunile, a spus el rar. Nu vom avea nevoie de lovitură acum.
A pus receptorul în furcă și a ieșit precipitat din cameră, coborând scara din spate, îndepărtându-se de intrarea principală în apartamentul lui, de unde răzbătea deja un zgomot tot mai puternic.
Alte câteva explozii au zdruncinat citadela, dislocând praful din jurul lui, pe măsură ce zidul-cortină era străpuns mereu, mereu. S-a întrebat ce se petrecea la cartierul general regional, cum va cădea acesta și dacă raidul pentru capturarea marilor preoți va fi lipsit de vărsare de sânge, așa cum sperase Sma. Însă chiar în clipa când s-a gândit la toate acestea și-a dat seama că nu se mai sinchisea.
A ieșit din citadelă pe o ușă dosnică și a pătruns în piața întinsă unde se găsea terenul de paradă. În fața corturilor ocupate de refugiați încă ardeau focuri mici. În depărtare, nori mari de praf pluteau încet pe cerul cenușiu al zorilor, deasupra curtinei. A văzut de acolo două breșe apărute în zid. Oamenii începeau să se trezească și să iasă din corturi. Dinspre zidurile citadelei din spatele și de deasupra lui a auzit răpăitul armelor de foc.
De pe zidurile sfărâmate a răsunat bubuitul unei arme grele, și o explozie uriașă a cutremurat pământul, făcând o gaură mare în stânca pe care se afla citadela; o avalanșă de pietre a pornit spre terenul de paradă, îngropând douăsprezece corturi. S-a întrebat ce fel de muniție folosea acel tanc; a bănuit că nu era de tipul pe care îl avusese până în acea dimineață.
A trecut prin orașul de corturi, unde treziți brusc apăreau oameni; venind dinspre breșa căscată în zidurile înalte, norul întins de praf s-a rostogolit peste terenul de paradă. A urmat încă o lovitură din apropierea zidurilor-cortină; o altă explozie care a zguduit solul și a făcut ca o latură a citadelei să se prăbușească; pietrele au țâșnit din zid parcă ușurate, au căzut și s-au rostogolit în propriul praf învârtejit; eliberate, redevenind ale pământului.
Pe măsură ce praful se așternea și cerul se ilumina treptat, oamenii înspăimântați se strângeau în brațe în fața corturilor, și dinspre meterezele citadelei focul armelor se reducea. Alte împușcături veneau dinspre zidurile cu breșe, dar și dinspre terenul de paradă, din interiorul orașului alcătuit din corturi.
A continuat să înainteze. Nu l-a oprit nimeni; puțini oameni păreau să-l bage în seamă. A văzut un soldat căzând de pe zidul-cortină din dreapta lui, rostogolindu-se în praf. A văzut oameni alergând în toate direcțiile. În depărtare, a văzut soldați ai armatei imperiale călare pe un tanc în mișcare.
A mers printre corturile îngrămădite, evitând oamenii care fugeau, și a călcat peste două focuri care încă fumegau. Breșele uriașe din curtină și chiar din citadelă scoteau fum în lumina cenușie care sporea și începea să capete culoare, iar cerul ardea roz și albastru.
Când și când, în timp ce se buluceau și treceau șuvoi pe lângă el, alergând, strângând sugari la piept, târând copii după ei, i s-a apărut că îi cunoaște pe unii dintre ei, și în câteva rânduri a fost pe punctul de a se întoarce pentru a le vorbi, de a întinde o mână pentru a opri ninsoarea de chipuri care goneau prin dreptul lui, pentru a striga după ei…
Brusc, s-a auzit urletul avioanelor care au spintecat aerul de deasupra curtinei și au lansat bidoane lungi peste corturi; conținutul acestora a explodat cu flăcări și fum negru, negru. A văzut oameni arși, a auzit urlete, a simțit miros de carne prăjită. A clătinat din cap.
Oameni îngroziți l-au îmbrâncit, s-au ciocnit de el, ba chiar l-au dărâmat o dată la pământ, astfel că a trebuit să se culeagă de pe jos, să se scuture de praf, și să sufere lovituri, țipete, urlete și blesteme. Avioanele au revenit și au mitraliat locul, iar el era singurul care a rămas în picioare, mergând, în timp ce restul oamenilor au căzut la pământ; a urmărit norișorii și exploziile de praf țâșnind în șiruri în jurul lui, a văzut îmbrăcămintea câtorva oameni căzuți cum tresare și flutură, semn că glonțul nimerise acolo.
Când a întâlnit primii soldați, se luminase deja. S-a ascuns după un cort și s-a rostogolit când un soldat a tras în el, apoi s-a ridicat din nou în picioare și a ocolit în fugă prin spatele unui cort, cât pe ce să se ciocnească de alt soldat, care și-a îndreptat prea târziu carabina spre el. I-a aruncat-o din mâini cu o lovitură de picior. Soldatul a scos un pumnal. L-a lăsat să atace și i-a smuls arma din mână, apoi l-a trântit la pământ. S-a uitat la pumnalul pe care îl avea în mână și a clătinat din cap. A aruncat pumnalul și s-a uitat la soldat - zăcând pe sol și uitându-se la el cu ochi dilatați de spaimă -, apoi a făcut un gest din umeri și s-a îndepărtat.
Oamenii fugeau pe lângă el, iar soldații strigau. L-a văzut pe unul țintind spre el și nu a găsit din ochi niciun loc în care să se adăpostească. A ridicat o mână, încercând să explice, să spună că nu era nevoie, dar omul a tras totuși în el.
Ținând seama de distanță, o lovitură nereușită, a gândit el când forța glonțului l-a împins înapoi și l-a făcut să se răsucească.
Partea superioară a pieptului, în apropiere de umăr. Nu fusese lovit în plămân și probabil că glonțul nu îi fisurase o coastă, a gândit el când șocul și durerea au explodat în el, după care s-a prăbușit.
A rămas nemișcat în praf, aproape de fața cu ochii căscați a unui gardian orășenesc mort. Când se răsucise, văzuse modulul Culturii; o formă clară, care plutea inutil deasupra rămășițelor apartamentului său din citadela în ruine.
Cineva l-a lovit cu piciorul, făcându-l să se răsucească și, în același timp, rupându-i o coastă. A încercat să nu reacționeze la înțepătura dureroasă, dar a privit printre pleoape. A așteptat lovitura de grație, dar ea nu a venit.
Silueta de deasupra lui, o umbră doar, întunecată în fundalul luminos, a trecut mai departe.
A mai rămas întins o vreme, apoi s-a ridicat. La început, nu i-a fost prea greu să pășească, însă avioanele au revenit și, deși nu a fost lovit de niciun glonț, ceva s-a spintecat undeva aproape, când a trecut pe lângă niște corturi care s-au cutremurat și s-au unduit în momentul în care au fost străpunse de gloanțe, și s-a întrebat dacă nu cumva durerea acută, sfredelitoare, din coapsă, era provocată de vreo așchie de lemn sau piatră, ori chiar de os, provenită de la cineva dintr-un cort. „Nu“, a bolborosit el în timp ce s-a îndepărtat șchiopătând, îndreptându-se către cea mai largă breșă din zid. „Nu; nu e de râs. Nu e os. Nu e deloc plăcut.“
O explozie l-a azvârlit în aer într-un cort prin care a și trecut. Simțind țiuituri în urechi, s-a ridicat. A privit în jur și în sus, spre citadelă, al cărui acoperiș începea să reflecte primele raze de soare ale zilei. Nu a mai reușit să vadă modulul. A luat o bucată de stâlp de cort pentru a o folosi drept cârjă; îl durea piciorul.
Praful l-a învăluit, urletele motoarelor avioanelor și vocile ascuțite ale oamenilor l-au străpuns; mirosurile de ars, praf de piatră și de gaze de eșapament l-au sufocat. Rănile căpătate îi vorbeau în limbajele durerii și vătămării, și a trebuit să le asculte, dar nu le-a acordat importanță. A fost izbit, lovit, călcat, s-a împiedicat, s-a simțit la capătul puterilor și a căzut în genunchi, gândindu-se că probabil fusese lovit și de alte gloanțe, dar nu mai era sigur de nimic.
Ajungând în cele din urmă în apropiere de breșă, s-a prăbușit și s-a gândit să rămână întins acolo o vreme. Lumina era mai bună și se simțea obosit. Praful plutea în giulgiuri de culoare palidă. A ridicat ochii spre cerul albastru-deschis și i s-a părut minunat, în ciuda prafului din aer și, ascultând huruitul tancurilor care urcau scrâșnind panta de pietre sfărâmate, a gândit că, la fel ca oriunde, tancurile mai mult scârțâiau decât urlau.
— Domnilor, a spus el în șoaptă către cerul de un albastru turbat, îmi aduc aminte de ceva ce credincioasa Sma mi-a spus cândva, în legătură cu eroismul, care suna cam așa: „Zakalwe, în toate societățile umane pe care le-am analizat, în orice epocă și în orice stat, rareori s-a înregistrat o lipsă de masculi tineri activi și dornici să ucidă și să moară pentru a păstra securitatea, confortul și prejudiciile bătrânilor lor, iar ceea ce tu numești eroism este doar expresia unui lucru simplu, nu ducem niciodată lipsă de idioți“. A oftat. Ei bine, fără îndoială că ea nu a spus orice epocă și stat, deoarece Culturii îi place foarte mult să existe excepții la orice, dar… esența celor spuse de ea… așa cred.
S-a rostogolit, îndepărtându-se de cerul dureros de albastru, pentru a privi praful care făcea totul neclar.
Într-un târziu, fără nicio tragere de inimă, s-a rotit, iar apoi s-a proptit în brațe, apoi în genunchi, a prins în mâini cârja făcută dintr-un stâlp de cort, s-a lăsat cu toată greutatea pe ea, s-a ridicat în picioare și a pornit nesigur spre mormanele de pietre care se prăbușiseră din zid; s-a târât, s-a tras și a înaintat cum a putut până sus, unde zidurile aveau o porțiune netedă și lată, precum drumurile de pe cer, și pe care zăceau cadavrele a zeci de soldați, în jurul cărora erau băltoace de sânge, iar meterezele din apropiere, cenușii din cauza prafului, erau pline de găuri de gloanțe.
A pornit împleticindu-se spre ele, ca și cum abia ar fi așteptat să devină unul dintre cei întinși pe jos. A cercetat cerul în căutarea modulului.
A trecut ceva vreme până când oamenii Culturii au descoperit semnul „Z“ pe care îl alcătuise din cadavrele de pe coama zidurilor, însă în acel limbaj era vorba de o literă complicată, iar el tot greșise.
I
Pe Staberinde nu era aprinsă nicio lumină. Nava părea ghemuită în ceața dimineții, silueta ei neclară arătând ca un con care abia dacă sugera buclele și liniile concentrice ale punților și armelor ei. Un anume efect al cețurilor mlaștinii dintre el și ziguratul navei au făcut-o să arate ca și cum forma ei întunecată nu era legată nicidecum de sol, ci plutea pe deasupra lui, ca un nor întunecat și amenințător.
Urmărea toate acestea cu ochi obosiți, stând pe picioarele aproape epuizate. Aflându-se atât de aproape de oraș și de navă, a putut simți mirosul mării și - având nasul atât de aproape de betonul buncărului - o aromă de var, acră și amară. A încercat să își aducă aminte de grădină și de mirosul florilor, de modul în care proceda câteodată, când bătăliile începeau să pară mult prea ridicole și crude pentru a avea vreun rost, dar de această dată nu a reușit să invoce acel parfum atrăgător, abia reamintit, sau să readucă în minte ceva bun care apăruse din grădină. În schimb, a văzut din nou acele mâini bronzate de pe pulpele palide ale surorii lui, ridicolul scaun alb pe care îl aleseseră pentru partida lor de sex… și apoi și-a adus aminte de ultima oară când văzuse grădina, ultima oară când venise pe domeniu; cu trupe de tancuri, și văzuse haosul și ruina pe care Elethiomel le adusese asupra acelui loc, care fusese ca un leagăn pentru amândoi; marea casă devastată, corabia din piatră năruită, pădurea arsă… și ultima privire aruncată de el spre micuța casă de vară, în care îi găsise, în timp ce dezlănțuise acțiunea pedepsitoare împotriva tiraniei memoriei; tancul, care se hurduca sub el, luminișul deja iluminat de rachete de semnalizare dispărând în flăcări orbitoare, urechile lui, invadate de un sunet care nu era sunet, și căsuța… era încă acolo; proiectilul trecuse prin ea și explodase undeva în pădurea din spatele ei, și lui îi venise să plângă și să strige și să sfârtece totul cu propriile mâini… însă își adusese aminte de bărbatul care stătuse acolo și atunci s-a gândit cum ar putea rata așa ceva, de aceea și-a adunat puterile pentru a râde și a ordonat tunarului să țintească spre treapta de sus a căsuței, și a văzut-o în cele din urmă aruncată în aer. Resturile au căzut în jurul tancului, stropindu-l cu țărână, bucăți de lemn și legături zdrențuite de paie.
Dincolo de buncăr, noaptea era caldă și apăsătoare, arșița de peste zi rămânând încarcerată și apăsată de pământ de greutatea norilor, lipită de sol ca o cămașă îmbibată de sudoare. Probabil că atunci vântul și-a schimbat direcția, pentru că i s-a părut că simte în aer miros de iarbă și fân, adus cale de sute de kilometri dinspre preriile întinse de un vânt care între timp își pierduse orice putere, deoarece mireasma veche devenise stătută. A închis ochii și și-a lipit fruntea de betonul aspru al peretelui buncărului, dedesubtul fantei prin care privise; cu degetele răsfirate ușor pe suprafața dură, grăunțoasă, a simțit materialul cald pătrunzând în carnea lui.
Câteodată nu voia decât ca totul să se termine, iar felul în care avea să se întâmple nu avea nicio importanță. Dispariția însemna totul, simplă, solicitantă și seducătoare, meritând aproape orice. Asta s-a întâmplat când s-a văzut silit să se gândească la Darckense, prizonieră pe corabie, ținută în captivitate de Elethiomel. Știa că ea nu-l mai iubea pe vărul lor, că fusese ceva trecător și juvenil, ceva la care apelase în adolescență ca să-și pedepsească familia pentru o jignire imaginară, pentru favorizarea Livuetei în dauna ei. Poate că în acea perioadă păruse iubire, dar el bănuia că acum până și ea știa că nu fusese vorba de așa ceva. El socotea că Darckense era de fapt ostatică împotriva voinței ei; mulți rămăseseră surprinși când Elethiomel atacase orașul; simpla rapiditate a înaintării făcuse prizonieră jumătate din populație, iar Darckense avusese ghinionul de a fi descoperită în timp ce încerca să plece din haosul aeroportului; Elethiomel trimisese agenți să o caute.
Prin urmare, pentru ea trebuise să continue lupta, chiar dacă ura față de Elethiomel se uscase în inima lui, ura care îl făcuse să lupte atâția ani, iar acum se stingea, uzată de desfășurarea erozivă a îndelungatului război.
Cum de putuse Elethiomel să facă așa ceva? Chiar dacă nu o mai iubea (și monstrul susținea că dorința lui reală era Livueta), cum a putut să o folosească de parcă ar fi fost un proiectil din arsenalul ca o peșteră al unui cuirasat?
Și ce trebuia el să facă drept răspuns? Să o folosească pe Livueta împotriva lui Elethiomel? Să dovedească același gen de cruzime dublată de șiretenie?
