Zakalwe a râs mai sonor.

— Doamna mea, a spus Keiver, ridicându-se cu o oarecare întârziere și făcând ceea ce, în acel moment - din cauza lui Zakalwe -, părea doar o plecăciune stângace. Ferească Domnul să dorim a tulbura somnul tău de fecioară…

Keiver l-a auzit pe Zakalwe stăpânindu-și un hohot de râs în timp ce a mai pus un lemn pe foc. Prințesa Neinte a chicotit. Keiver a simțit că fața îi arde, de aceea a hotărât să râdă și el.

Neinte - încă foarte tânără, dar deja frumoasă într-un mod delicat și fragil - și-a cuprins picioarele strânse laolaltă în brațe și a privit concentrată spre foc.

În tăcerea care a urmat, Zakalwe și-a mutat privirea de la fată la Keiver (doar că viceregentul-adjunct-în-așteptare a spus, „Da, în fine“) și a gândit - în timp ce lemnele din foc scoteau pocnete și scântei, iar flăcările stacojii dansau - că cei doi oameni tineri arătau dintr-odată ca niște statui.

„Aș vrea să știu, măcar în aceste momente, să aflu de ce parte sunt într-o asemenea situație“, a gândit el. Iată-mă în fortăreața asta absurdă, înțesată de bogății, plină de noblețe - așa cum era odată, a socotit el după ce a privit în ochii goi ai lui Keiver, confruntându-ne cu hoardele de afară (doar gheare, dorințe, forță brutală și inteligență primitivă), încercând să protejăm aceste roade delicate, cu zâmbete prostești, ale unor privilegii de milenii, neștiind niciodată dacă procedez corect din punct de vedere tactic sau din punct de vedere strategic.

Mințile nu au presupus asemenea deosebiri; pentru ele nu exista o distincție clară între ele. Tactica se reducea la strategie, strategia se dezintegra în tactică, în scara tot mai joasă a algebrei lor morale și dialectice. Totul reprezenta cu mult mai mult decât se așteptase să înfrunte un creier de mamifer.

Și-a amintit ceea ce îi spusese Sma cu mult timp în urmă, la acel nou început (acesta fiind rodul vinovăției și durerii) că ei se ocupau de ceea ce era necorespunzător în mod intrinsec, unde regulile erau stabilite pe măsură ce înaintai, unde, prin simplul caracter al lucrurilor, nimic nu putea fi cunoscut, anticipat sau chiar apreciat cu vreo doză de certitudine. Totul sunase foarte complicat și abstract, dar și provocator, însă, în cele din urmă, totul se rezuma la oameni și la problemele acestora.

Fata aceasta reprezenta tot ce era important în acele momente, acolo; abia trecută de vârsta copilăriei, era prizonieră în mărețul castel din piatră, alături de restul cremei sau jegului (totul depindea de felul în care priveai lucrurile), pentru a trăi sau a muri, în funcție de cât de bune îi sunt recomandările și de cât de capabili sunt acești saltimbanci să-i respecte sfaturile.

S-a uitat la chipul iluminat de flăcări al fetei și a simțit ceva mai mult decât o dorință vagă (pentru că era atrăgătoare) sau decât un sentiment părintesc de a o proteja (pentru că era foarte tânără, iar el, în ciuda aparențelor, era foarte bătrân). Trebuia să numească asta… dar nu știa cum. O înțelegere; o conștientizare a tragediei pe care o reprezenta întregul episod; încălcarea regulii, disoluția puterii și privilegiilor și a întregului sistem complicat, apăsător de la vârf, pe care îl reprezenta acea copilă.

Mizeria și țărâna, regele mușcat de purici. Pentru furt - mutilare; pentru gânduri greșite - moartea. O mortalitate enormă a nou-născuților, în vreme ce speranța de viață era minusculă, iar întreaga situație nenorocită stătea înfășurată într-un strat subțire de bogăție și avantaje, menite să păstreze dominația întunecată a celor care aveau cunoștințe față de cei ignoranți (și cel mai grav era patternul; repetiția; variațiile aceleiași teme depravate în atât de multe locuri).

Așadar acea fată, numită prințesă. Va muri? Știa sigur că soarta războiului mergea împotriva lor, iar aceeași gramatică simbolică ce îi oferea ei perspectiva puterii dacă lucrurile decurgeau bine, dictau utilitatea, disponibilitatea ei în cazul în care totul se prăbușea. Rangul își cerea tributul, plecăciunea slugarnică sau pumnalul înfipt în spate, în funcție de rezultatul acelei lupte.

Brusc, în lumina schimbătoare a focului, a văzut-o bătrână. A văzut-o închisă în cine știe ce temniță mizeră, așteptând, sperând, plină de mușcături de păduchi și îmbrăcată într-o pânză de sac, având capul ras, ochii întunecați și adânciți în orbite, pentru ca, în cele din urmă, într-o zi geroasă, să fie condusă prin zăpadă către un loc în care să fie țintuită, cu săgeți sau gloanțe, de un zid sau să înfrunte lama rece a unei securi.

Ori poate că și acest lucru era prea romantic. Poate că, disperată, va fugi pentru a-și căuta azil undeva, un exil singuratic și amar, iar apoi, îmbătrânind și topindu-se, stearpă și senilă, să își amintească vremurile poleite de demult, scriind zadarnic petiții, sperând într-o revenire a lor, însă devenind treptat și inevitabil inutilitatea răsfățată pentru care a fost condiționată prin educație, dar fără a se alege cu niciuna dintre compensațiile pe care a fost învățată să le aștepte de la poziția ei socială.

Cu o senzație de gol în stomac, și-a dat seama că ea nu însemna nimic. Era doar o părticică lipsită de importanță a altei istorii, care se îndrepta - cu sau fără ghionturile atent cântărite ale oamenilor Culturii în direcția pe care aceștia o socoteau drept potrivită - către ceva care va însemna probabil o viață mai ușoară pentru cei mai mulți. Dar nu pentru ea, a bănuit el, și nu în acele momente.

Dacă s-ar fi născut cu douăzeci de ani mai devreme, s-ar fi putut aștepta să aibă o căsătorie fericită, o proprietate mănoasă, să fie invitată la curtea regală, să aibă fii atrăgători sau fiice talentate… peste douăzeci de ani, probabil un soț abil și mercantil sau chiar - în eventualitatea, puțin probabilă, că acea societate în care sexul era esențial, se îndrepta în acea direcție atât de curând - o viață proprie; profesoară, femeie de afaceri, organizatoare de acțiuni caritabile sau orice altceva.

Dar, probabil, moartea.

Sus, în foișorul unui mare castel, care se înălța pe o stâncă neagră deasupra câmpiei înzăpezite, asediat și grandios, ticsit de comorile imperiului, și el, stând lângă foc alături de o prințesă atrăgătoare și tristă… Visam cândva asemenea lucruri, a gândit el. Tânjeam după ele, le doream dureros. Păreau a fi însăși sensul vieții, esența ei. Și atunci, de ce am în gură gustul ăsta de cenușă?

Sma, ar fi trebuit să rămân pe plaja aceea. Poate că, până la urmă, sunt prea bătrân pentru asta.

S-a silit să își mute privirea de la fată. Sma îi spusese că era înclinat să se implice prea mult, și greșise întru totul. Făcuse tot ce i se ceruse; fusese plătit și, la urma urmelor, era încercarea lui de a obține iertarea pentru o crimă din trecut. Livueta, spune că mă vei ierta.

 - Vai!

Prințesa Neinte observase resturile scaunului din lemn de eucalipt.

— Mda, a spus Keiver foindu-se cu un aer jenat. Asta a fost… eu l-am… îmi pare rău. A fost al tău? Sau al familiei tale?

— A, nu! Dar îl știam; a fost al unchiului meu, arhiducele. Îl ținea în cabana lui de vânătoare. Avea deasupra lui capul unui animal mare. Întotdeauna îmi era frică să mă așez pe el, pentru că visam că acel cap va cădea de pe perete, iar unul dintre colții lui mi se va înfige în cap și voi muri. S-a uitat la cei doi pe rând și a chicotit încordată. Ce prostuță eram, nu?

— Ha! a exclamat Keiver.

(Timp în care el i-a privit pe amândoi și s-a cutremurat. Și a încercat să zâmbească.)

— Asta e, a spus Keiver râzând. Promite-mi că nu-i spui unchiului tău că i-am distrus scăunelul, altfel nu mă va mai invita vreodată la vânătoare. După care Keiver a râs în hohote. La o adică, și capul meu ar putea ajunge să atârne pe un perete din cabana lui!

Fata a chicotit, apoi și-a pus palma peste gură.

(Tremurând din nou, el s-a uitat în altă parte, după care a mai pus un lemn în foc, dar nu a observat că aruncase în flăcări o bucată din scaun, nu un buștean.)

Trei

Sma bănuia că mulți dintre membrii echipajului erau nebuni. Dacă se gândea mai bine, puține nave erau întregi la minte. La bordul cazicului rapid Xenofobul erau doar douăzeci de oameni, iar Sma observase că, de regulă, cu cât erau mai puțini oameni în echipaj, cu atât mai bizar era comportamentul lor.

— Hapciu! Un tânăr din echipaj a strănutat, apoi și-a dus o mână la gură și a întins-o pe cealaltă spre Sma ca să o ajute să coboare din modul. Sma și-a retras brusc mâna și s-a uitat la nasul înroșit și la ochii lăcrimoși ai tânărului. Zunt Ais Disgarb, donșoarî Sma, a spus tânărul, clipind și fornăind pe nas, părând în același timp în suferință. Bon benit la bord.

Sma a întins mâna cu teamă. Mâna membrului de echipaj era foarte fierbinte.

— Mulțumesc, a spus ea.

— Skaffen-Amtiskaw, a spus drona, aflată în spatele ei.

— Zalutare.

Tânărul a fluturat o mână spre dronă. Apoi a scos o bucată de pânză dintr-o mânecă și și-a șters nasul și ochii.

— Te simți bine? l-a întrebat Sma.

— Nu dogmai, i-a răspuns el. Am răgit. Bă roh, a făcut un semn, benizi gu mine.

— O răceală, a spus Sma dând din cap și pornind alături de tânărul care purta o djelaba³, care arăta de parcă abia se ridicase din pat.

— Da, a spus el, conducând-o pe Sma printre mici aparate de zbor, sateliți și alte obiecte ale navei Xenofobul, către partea din spate a hangarului. A strănutat din nou, după care și-a tras nasul. E gam o modă pe nabă, la gerere. (Moment în care Sma, aflată puțin în urma tânărului, care o conducea printre două module parcate foarte aproape unul de altul, s-a întors scurt, s-a uitat la Skaffen-Amtiskaw și a mimat din gură cuvântul „Ce?“, dar mașina s-a legănat, semn că ridica din umeri. Apoi a scris pe câmpul de aură cu litere cenușii pe un fundal trandafiriu: NICI EU NU PRICEP.) Ne-am bândid că ar fi abuzand să ne ambadonăm zizdemele ibunitare, ga ză răgim, a explicat tânărul membru de echipaj, după care le-a făcut semn lui Sma și dronei să urce într-un lift aflat la capătul hangarului.

— Și sunteți răciți toți? a întrebat Sma, după ce ușa liftului s-a închis și au început să urce. Tot echipajul?

— Da, dah nuh tozi în agelazji dâmb. Gei gare zi-au rebenit zbun gă boi vi voarde verigid gând ze ba dermina.

— Da, a spus Sma, aruncând o privire spre drona care păstra tiparul standard de albastru oficial pe câmpul său de aură, mai puțin un punct roșu într-o latură a ei, pe care probabil doar ea îl putea vedea; acel punct pulsa insistent. Sma și-a dres glasul. Da, cred că așa e.

Tânărul a strănutat puternic.

— Deci va trebui să iei o pauză pentru recuperare și odihnă, corect? l-a întrebat Skaffen-Amtiskaw pe tânăr.

Sma a îmboldit mașina cu cotul.

Tânărul membru de echipaj s-a uitat nedumerit la mașină.