Împestrițat de nori, cerul era albastru ultramarin. A simțit mirosul ierbii și gustul florilor mici, strivite sub ea. A privit peste cap, spre zidul cenușiu-negricios care se înălța în spatele ei și s-a întrebat dacă vreodată castelul a fost atacat în zile ca aceea. Cerul părea la fel de vast, apele strâmtorii erau la fel de proaspete și curate, florile erau la fel de strălucitoare și înmiresmate când oamenii luptau și răcneau, se hăcuiau, se împleticeau și se prăbușeau, apoi își vedeau sângele acoperind ierburile?

Negurile și semiîntunericul, ploaia și norii joși păreau un fundal mai potrivit; straie care să acopere rușinea bătăliei.

Brusc obosită, s-a întins și a tresărit amintindu-și câte ceva din eforturile făcute în noaptea precedentă. Și, precum cineva care era ceva prețios, care îi scăpa totuși printre degete, dar apoi cu iuțeală și pricepere îl prinde înainte de a cădea pe podea, a reușit - undeva în sine - să se afunde și să recupereze amintirea care aluneca în învălmășeala și zgomotul din mintea ei, a secretat reamintire și l-a păstrat, savurat și retrăit, până când a simțit că tremură din nou în razele fierbinți ale soarelui și a fost cât pe ce să scoată un geamăt.

A lăsat amintirea să evadeze, a tușit, s-a ridicat în capul oaselor și a aruncat o privire spre dronă pentru a-și da seama dacă ea observase ceva. Drona era în apropiere și culegea flori minuscule.

Un grup de școlari, a bănuit ea, venea vorbind și țipând dinspre stația de metrou, și se îndrepta spre poarta laterală a castelului. În fața și în spatele coloanei erau adulți, arborând atitudinea de prevedere calmă și oarecum obosită pe care o văzuse pe fețele profesoarelor și mamelor cu mulți copii. Când au trecut prin dreptul dronei plutitoare, privind-o cu ochi mari, chicotind și punând întrebări, câțiva dintre țânci au arătat cu degetul spre ea, după care au fost îndrumați pe poarta îngustă, iar vocile lor nu s-au mai auzit.

Din câte observase Sma, doar copiii făceau atâta caz când vedeau o dronă. Adulții presupuneau probabil că dincolo de corpul aparent nesprijinit al mașinii exista un truc, dar copiii voiau să știe cum funcționa. Și câțiva oameni de știință și ingineri păruseră șocați, dar Sma a bănuit că din cauza unui mod de a percepe bizarul nimeni nu credea că se petrecea ceva ciudat. Era vorba de antigravitație, iar în acea societate drona era ca o lanternă pe vremea epocii de piatră, dar - spre surprinderea ei - era aproape dezamăgitor de ușor să susțină o minciună.

— Navele s-au întâlnit, a informat-o drona. Transferă suplinitoarea în real, nu o dislocă.

Sma a râs, apoi a smuls un fir de iarbă și l-a mestecat.

— Bătrâna JT nu are încredere în dislocator, nu-i așa?

— Eu cred că s-a senilizat, a spus drona cu ușor dispreț.

Cu atenție, făcea mici găuri în tulpinile doar o idee mai groase decât firul de păr ale florilor pe care le culesese și le lega cu un fir, creând un mic lanț.

Sma a urmărit mașina care, folosindu-și câmpurile nevăzute, manipula florile mici la fel de iscusit ca o dantelăreasă care realizează un model.

Nu era întotdeauna atât de rafinată.

Cândva, probabil în urmă cu douăzeci de ani, undeva departe, pe altă planetă și în cu totul altă parte a galaxiei, pe fundul unei mări secate de vânturi care urlau, dedesubtul unui platou care fusese insulă pe pământul aluvionat, Sma locuise într-un orășel de frontieră la capătul unei căi ferate, pregătindu-se să închirieze cai pentru a se aventura în deșertul întins în căutarea noului copil Mesia.

Spre amurg, în piață sosiră niște călăreți pentru a o lua de la han; auziseră că doar pielea ei ciudat colorată le putea aduce un preț frumușel.

Hangiul făcuse greșeala de a încerca să îi liniștească, dar fusese țintuit de ușă cu o sabie. Fetele lui plângeau și au fost târâte de acolo.

Îngrețoșată, Sma se întorsese cu spatele, după care a auzit bubuituri de cizme pe scara șubredă. Skaffen-Amtiskaw se afla în apropierea ușii. Fără să se agite, a privit-o. Din piață și din alt loc, înăuntrul hanului, s-au auzit țipete. Cineva a început să lovească puternic în ușa camerei ei, stârnind praf și făcând podeaua să se cutremure. Nereușind să reacționeze în vreun fel, Sma a rămas cu ochii dilatați.

S-a uitat la dronă.

— Fă ceva.

Apoi i-a rămas nod în gât.

— Cu plăcere, a murmurat Skaffen-Amtiskaw.

Ușa s-a deschis brusc și s-a izbit de zidul din chirpici. Sma s-a crispat. Cei doi bărbați cu mantii negre au umplut cadrul ușii. Le-a simțit mirosul. Unul a pășit spre ea cu sabia scoasă într-o mână și cu o frânghie în cealaltă; nu a observat drona aflată într-o parte.

— Scuză-mă, a spus Skaffen-Amtiskaw.

Bărbatul a aruncat o privire scurtă spre mașină, dar nu s-a oprit.

Apoi omul a dispărut de acolo, iar camera s-a umplut de praf; urechile lui Sma țiuiau; bucăți de lut și hârtie cădeau din tavan și fâlfâiau prin aer. În peretele camerei se făcuse o gaură mare, chiar în fața lui Skaffen-Amtiskaw care - sfidând legile acțiunii/reacțiunii - plutea exact în același loc pe care îl ocupase și până atunci. Din camera alăturată s-au auzit țipetele isterice ale unei femei, pentru că ceea ce mai rămăsese din bărbat se lipise de peretele opus, deasupra patului ei, iar sângele lui era împroșcat din belșug pe tavan, podea, pereți, pat și peste femeie.

Cel de-al doilea bărbat a pătruns ca un vârtej în încăpere și, de la mică distanță, a descărcat o armă de foc spre dronă; glonțul s-a transformat într-o monedă strivită și plată de metal la un centimetru de partea din față a mașinii, după care a căzut pe podea și a scos un clinchet. Bărbatul și-a scos sabia din teacă și a rotit-o cu o mișcare fulgerătoare, dorind să secere drona prin praf și fum. Lama s-a frânt curat când a atins un câmp colorat în roșu, aflat puțin deasupra carcasei mașinii, după care omul a fost ridicat din picioare.

Simțind praful în ochi, ținându-și palmele lipite de urechi și țipând, Sma a rămas ghemuită într-un colț al încăperii.

Pentru o secundă, bărbatul s-a zbătut nebunește în mijlocul camerei, apoi a devenit o negură în aerul de deasupra ei; a urmat o altă pulsație colosală de sunet, iar în peretele de deasupra capului ei a apărut o gaură, alături de fereastra care dădea spre piață. Scândurile podelei s-au zguduit și praful a înecat-o. 

— Încetează! a urlat ea.

Peretele de deasupra s-a despicat, iar tavanul s-a crăpat și a coborât, eliminând bucăți de lut și paie. Praful i-a invadat gura și nasul, de aceea s-a zbătut să se ridice în picioare și, încercând cu disperare să dea de aer, a fost cât pe ce să se arunce pe fereastră.

— Încetează! a spus ea cu glas răgușit, tușind din cauza prafului.

Drona a plutit lin până a ajuns alături de ea și i-a îndepărtat praful de pe față cu un plan de câmp, apoi a sprijinit tavanul cu o coloană zveltă. Ambele componente ale câmpului aveau o nuanță roșie-închisă, culoarea care semnifica plăcerea dronei.

— Ușurel, ușurel, i-a spus Skaffen-Amtiskaw bătând-o liniștitor pe spate, iar Sma, sufocându-se și tușind, a rămas la fereastră și a privit îngrozită spre piațeta de jos.

Cadavrul celui de-al doilea bărbat zăcea într-un sac roșu, îmbibat de sânge, sub un nor de praf, aflat în mijlocul călăreților. Cât încă se holbau, înainte ca aceștia să-și poată înălța săbiile și înainte ca fiicele hangiului - legate de către răpitori de doi cai - să-și dea seama ce era movila aproape de nerecunoscut de pe solul din fața lor și să înceapă să strige din nou, ceva a huruit pe lângă umărul lui Sma și a țâșnit spre bărbați.

Unul dintre războinici a scos un răcnet și rotindu-și sabia s-a năpustit spre ușa hanului.

Nu a reușit să facă decât doi pași. Încă răcnea când proiectilul-cuțit a trecut pe lângă el, având câmpul lărgit.

Acesta i-a separat gâtul de umeri. Răcnetul s-a transformat într-un șuierat ca de vânt, gâlgâind gros prin traheea deschisă, în timp ce trupul lui s-a prăbușit la pământ.

Mai rapid - și rotindu-se mult mai strâns - decât orice pasăre sau insectă, proiectilul-cuțit a descris un cerc aproape invizibil în jurul mai tuturor călăreților, scoțând un zgomot ciudat ca de o bâlbâială.

Șapte dintre călăreți - cinci în picioare alături de cai și doi încă în șei - s-au prăbușit în praf, în paisprezece bucăți. Sma a încercat să strige spre dronă, să oprească acel proiectil, însă încă simțea că se îneca, iar apoi a început să vomite. Drona a bătut-o ușor pe spate.

— Ușurel, ușurel, a spus ea cu grijă.

În piață, cele două fiice ale hangiului au alunecat spre pământ de pe caii de care fuseseră legate, pentru că nodurile fuseseră tăiate de aceeași lovitură care îi ucisese pe cei șapte bărbați. Drona a avut un fior de satisfacție.

Un bărbat și-a lepădat sabia și a dat să fugă. Proiectilul-cuțit s-a înfipt în el. Ca o lumină roșie prinsă de un cârlig, a descris o curbă și a tăiat gâturile ultimilor doi călăreți care descălecaseră, doborându-i la pământ. Calul ultimului călăreț s-a cabrat în fața proiectilului lovind cu picioarele din față și nechezând. Mașinăria i-a trecut prin gât, ajungând exact în fața călărețului.

Ieșind din detunătura rezultată, mașina s-a oprit brusc în aer, în vreme ce cadavrul lipsit de cap al călărețului a alunecat în țărână de pe spinarea animalului care se zbătea prăbușindu-se la pământ. Proiectilul-cuțit s-a rotit lent în jurul propriei axe, ca și cum ar fi evaluat acțiunea sa din ultimele scunde, după care a început să plutească lent spre fereastră.

Fiicele hangiului leșinaseră.

Sma vomita.

Frenetici, caii făceau salturi, nechezau nebunește și goneau prin curte, iar câțiva dintre ei târau bucăți din călăreții lor.

Proiectilul-cuțit s-a rotit și a lovit peste cap unul dintre caii isterizați, exact în clipa în care acesta era cât pe ce să le strivească sub copite pe cele două fete care încă zăceau în praf; după aceea, minuscula mașină le-a târât pe amândouă afară din acel carnaj spre ușa în care zăcea corpul tatălui lor.

În cele din urmă, mașinăria mică, zveltă și imaculată, s-a ridicat încet spre fereastră - evitând cu delicatețe voma lui Sma - și s-a strecurat cu eleganță în carcasa ei.

— Ticăloaso! a spus Sma, încercând să lovească drona, întâi cu pumnul, apoi cu piciorul, după care a luat un scaun și l-a trântit peste corpul dronei. Ticăloaso! Ucigașă nenorocită ce ești!

— Sma, a spus drona pe un ton înțelegător, nemișcat în vârtejul de praf și continuând să susțină tavanul, mi-ai spus să fac ceva.