— Probabil că acum mă flatez singură, a spus ea. Dar, ca să nu mă exprim mai cu finețe… L-a măsurat. Ai vrea să facem amor?
Relstoch Sessepin a rămas înmărmurit. După o vreme, a ridicat paharul spre buze și a luat o înghițitură lungă, apoi a lăsat jos paharul.
— Da, a spus el. Da, am vrut să… instantaneu.
— Nu avem decât noaptea aceasta, a spus ea, ridicând o mână. Doar noaptea asta. E greu de explicat, dar de mâine, vreme de jumătate de an sau mai mult, voi fi incredibil de ocupată; voi avea de lucru cât pentru doi, înțelegi?
El a ridicat din umeri.
— Sigur. Cum spui.
Sma s-a relaxat și pe fața ei a apărut treptat un zâmbet. A rotit scaunul și a lăsat brățara de la încheietură să cadă pe șezutul lui. Apoi și-a descheiat calmă nasturii de sus ai rochiei și a rămas acolo.
Sussepin și-a golit paharul, l-a așezat pe un raft și s-a apropiat de ea.
— Luminile, a șoptit ea.
Luminile au scăzut, până când restul de băutură, care radia din paharul de pe raft, a rămas cel mai luminos lucru din încăpere.
XIII
— Trezește-te!
S-a trezit.
Întuneric. S-a întins sub pilotă și s-a întrebat cine îi vorbise astfel. Nimeni nu i se adresa pe acel ton, de mult nu i se mai adresa; chiar și pe jumătate adormit, trezindu-se pe neașteptate probabil la miezul nopții, a perceput în acel ton ceva ce nu mai auzise de două sau poate trei decenii. Impertinență. Lipsă de respect.
A scos capul de sub pilota protectoare în aerul cald din încăpere și, în semiîntunericul creat de o lampă slabă, s-a uitat în jur pentru a vedea cine îndrăznise să i se adreseze astfel. Clipa de spaimă - trecuse cineva de gărzi și de scuturile de securitate? - a fost înlocuită de dorința furioasă de a vedea cine avusese tupeul să îi vorbească în acel fel.
Intrusul stătea pe un scaun de la capătul patului. Arăta ciudat într-un fel care era în sine ciudat; un nou gen de neobișnuit, imposibil de catalogat, chiar extraterestru. Crea impresia că era o proiecție ușor diformă. Și hainele lui arătau ciudat; largi, în culori vii, chiar și în lumina slabă a lămpii de pe noptieră. Bărbatul era îmbrăcat ca un clovn sau ca un măscărici, dar fața lui, prea simetrică, părea… sumbră? Disprețuitoare? Acea… străinătate îngreuna orice clasificare.
A început să bâjbâie după ochelari, dar în ochi nu avea decât somn. Chirurgii îi puseseră ochi noi în urmă cu cinci ani, dar după șaizeci de ani de miopie, reacția adânc înrădăcinată de a-și căuta ochelarii care nu erau acolo se manifesta de fiecare dată când se trezea. Era un preț mic, așa socotise mereu, iar acum, cu noul tratament de retroîmbătrânire… Somnul s-a șters din ochii lui. S-a ridicat în capul oaselor și l-a privit pe bărbatul de pe scaun, apoi a început să creadă că visa sau vedea o fantomă.
Omul părea tânăr; avea fața lată, bronzată și părul negru legat la spate, însă gândurile referitoare la spirite și morți nu i-au apărut în minte din această cauză. Era ceva ce radia din ochii negri, adânciți în orbite și din înfățișarea ciudată a feței lui.
— Bună seara, ethnarch.
Glasul tânărului era calm și măsurat. Într-un fel, suna ca vocea cuiva mult mai bătrân; suficient de bătrân pentru a-l face pe ethnarch să se simtă tânăr în comparație cu el. Asta l-a făcut să înghețe. Și-a plimbat privirea prin cameră. Cine era cel om? Cum ajunsese acolo? Palatul era socotit de nepătruns. Erau gărzi pretutindeni. Ce se întâmpla? Teama i-a revenit.
Fata pe care o avusese în noaptea aceea stătea întinsă în partea cealaltă a patului lat, doar o formă sub pilotă. Două ecrane adormite, fixate pe peretele din stânga ethnarchului reflectau lumina slabă a lămpii de pe noptieră.
Era înspăimântat, dar pe deplin treaz și gândea cu febrilitate. În tăblia patului avea ascunsă o armă; bărbatul de la capătul patului nu părea a fi înarmat. (Dar ce căuta el acolo?) Însă arma reprezenta o ultimă și disperată soluție. Codul vocii era soluția. Microfoanele și camerele din cameră erau în repaus, circuitele lor automate așteptau o anumită propoziție pentru a se activa. Câteodată voia să se bucure de intimitate, alteori voia să înregistreze ceva pentru sine și, desigur, fusese conștient mereu că exista posibilitatea ca vreo persoană neautorizată să pătrundă la el, indiferent cât de strict se aplicau măsurile de securitate.
Și-a dres glasul.
— Ei bine, asta e o surpriză.
Glasul i-a sunat egal, calm.
Încântat de sine, a zâmbit vag. Inima lui - inima unei femei tinere și atletice, anarhistă până în urmă cu zece ani - bătea grăbită, dar nu chiar îngrijorător de iute. A dat din cap.
— Asta chiar este o surpriză, a repetat el.
Asta era; o făcuse. O alarmă suna deja în subsol, unde se găsea camera de control; gărzile vor sparge ușile peste câteva secunde. Ori nu vor risca asta și vor declanșa prin explozie gazul din cilindrii aflați în plafon, făcându-i pe amândoi să-și piardă cunoștința în negura orbitoare. Exista însă riscul ca acest lucru să-i spargă timpanele (s-a gândit el, înghițind în sec), dar putea oricând să ia altele de la un rezident sănătos. Poate nici nu va fi nevoie de așa ceva; se zvonea că retroîmbătrânirea putea să cuprindă și posibilitatea ca organele corpului să se regenereze. Oricum, nimic ireparabil. Îi plăcea sentimentul de siguranță pe care i-l dădea progresul.
— Măi, măi, s-a auzit spunând, pentru situația în care circuitele nu recepționaseră codul de la prima sau a doua încercare, asta chiar este o surpriză.
Gărzile trebuiau să sosească dintr-o clipă în alta.
Bărbatul îmbrăcat cu haine viu colorate a zâmbit. S-a întins într-un mod ciudat și s-a aplecat în față până când coatele lui au ajuns pe căpătâiul frumos ornamentat al patului. Și-a mișcat buzele care au sugerat un zâmbet. A băgat mâna într-un buzunar al pantalonilor bufanți și a scos un pistol mic, de culoare neagră. L-a îndreptat spre ethnarch și a spus:
— Codul tău nu funcționează, ethnarch Kerian. Nu vor mai exista surprize pe care tu le aștepți, iar eu nu. Centrul de securitate din subsol e mort, la fel ca restul.
Ethnarchul Kerian a rămas cu ochii căscați spre mica armă. Văzuse pistoale cu apă care arătau mai impresionante. „Ce se petrece? Chiar a venit să mă ucidă?“ Bărbatul nu era nicidecum îmbrăcat ca un asasin, și orice asasin care se respecta l-ar fi ucis în somn. Cu cât stătea mai mult acolo, vorbind, cu atât era mai în pericol, chiar dacă distrusese sau nu legăturile cu centrul de securitate. Prin urmare, poate era nebun, dar nu asasin. Era pur și simplu ridicol ca un asasin adevărat, profesionist, să se comporte astfel, și doar un asasin extrem de capabil și de un profesionalism perfect ar fi putut trece de sistemele de securitate ale palatului. Drept urmare, ethnarchul Kerian a încercat să-și liniștească inima care bătea nebunește, de parcă s-ar fi răzvrătit. Unde erau gărzile acelea blestemate? S-a gândit din nou la pistolul ascuns în căpătâiul ornamentat al patului, aflat în spatele lui.
Tânărul și-a încrucișat brațele, astfel că țeava pistolului nu mai era îndreptată spre ethnarch.
— Te deranjează dacă îți spun o povestioară?
„Cred că e nebun.“
— Nu, deloc; ce-ar fi să-mi spui o poveste? a spus ethnarchul cu glasul cel mai prietenos și părintesc posibil. Apropo, cum te numești? S-ar părea că ai un avantaj asupra mea.
— Adevărat, am, nu-i așa? a spus tânărul cu glas de bătrân. De fapt, sunt două povești, dar știi bine doar mare parte dintr-una. Ți le voi spune în același timp; vezi dacă descoperi care este una și care e cealaltă.
