Ethnarchul și-a înghițit nodul din gât și, scuturând furios mâna în care ținea arma, a pus-o în cele din urmă jos.
— Stai puțin, a spus el, străduindu-se să își controleze glasul. Sudoarea lui îmbibase pilota. Vrei să spui că…?
— Am ajuns aproape de sfârșitul poveștii, l-a întrerupt tânărul bărbat. Acești oameni minunați - pe care tu i-ai socotit slabi, așa cum am spus - îi îndepărtează pe cei răi și îi duc departe. Îi lasă undeva unde nu mai pot face niciun rău. Nu într-un paradis, și nici într-un loc în care ei să se simtă ca într-o închisoare. Și acești oameni răi vor trebui să îi asculte câteodată pe cei buni, care le vor spune cât de ticăloși au fost și că nu vor mai avea vreodată ocazia de a schimba istoria, dar vor duce o viață sigură, în confort, și vor muri în liniște… totul, grație acestor oameni de treabă. Și, cu toate că unii ar putea spune că oamenii de treabă sunt prea maleabili, oamenii slabi și amabili vor spune că crimele comise de oamenii răi sunt de obicei atât de îngrozitoare, încât nu există nicio cale pentru a-i face să sufere măcar a milioana parte a suferințelor și disperării pe care le-au produs, astfel că nu ar avea niciun rost să îi pedepsească. Ar fi ceva obscen să se pună capăt vieții unui tiran prin moartea lui. Tânărul bărbat a părut tulburat câteva clipe, apoi a făcut un gest din umeri. Cum spuneam, unii ar spune că acești oameni de treabă sunt prea îngăduitori.
A luat arma de pe capătul patului și a pus-o într-un buzunar al pantalonilor bufanți.
Apoi s-a ridicat încet. Inima ethnarchului a continuat să bată cu putere, dar în ochii lui erau lacrimi.
Tânărul s-a aplecat, a cules câteva obiecte de îmbrăcăminte și le-a aruncat spre ethnarch, care le-a prins și le-a strâns la piept.
— Oferta mea rămâne valabilă, a spus ethnarchul Kerian. Îți pot da…
— Satisfacția misiunii îndeplinite, a spus oftând tânărul bărbat, privindu-și unghiile de la o mână. Ethnarch, asta e tot ce-mi poți oferi. Altceva nu mă interesează. Îmbracă-te, pentru că vom pleca.
Ethnarchul a început să îmbrace cămașa.
— Ești convins? Cred că am inventat câteva vicii noi despre care vechiul imperiu nici nu a avut habar. Sunt dispus să le împart cu tine.
— Nu, mulțumesc.
— Care sunt oamenii aceștia despre care mi-ai vorbit? Ethnarchul și-a încheiat nasturii cămășii. Și aș putea ști cum te numești?
— Fă bine și îmbracă-te!
— Hei, tot mai cred că putem ajunge la o înțelegere… Ethnarchul și-a încheiat nasturele de la guler. Și totul e de-a dreptul ridicol, dar presupun că s-ar cuveni să fiu recunoscător că nu ești asasin, nu-i așa?
Părând că își scoate ceva nedorit de sub o unghie, tânărul a zâmbit. În timp ce ethnarchul a aranjat pilota și a ridicat pantalonii trei sferturi.
— Da, a spus tânărul bărbat. Cred că e foarte neplăcut să te gândești că ești pe cale să mori.
— Nu e nicidecum cea mai plăcută experiență, l-a aprobat ethnarchul vârându-și un picior, apoi celălalt în pantalonași.
— Dar îmi imaginez că reprezintă o mare ușurare când primești o grațiere.
— Îhî.
Ethnarchul a râs fără convingere.
— Ca și cum ai fi luat dintr-un sat și îți închipui că vei fi împușcat… a spus gânditor tânărul, așezat la căpătâiul patului și rămas cu fața spre ethnarch…pentru ca apoi să ți se spună că soarta care te așteaptă este deportarea.
Apoi a zâmbit. Ethnarchul a avut un moment de șovăială.
— Deportat; cu trenul, a spus bărbatul tânăr, scoțându-și arma mică și neagră din buzunar. Cu trenul, în care se află familia ta; oamenii de pe aceeași stradă; satul tău…
Tânărul bărbat a reglat ceva la mica armă de culoare neagră.
— … pentru ca apoi să descopere că vagonul în care se află nu oferă decât gaze de eșapament și mulți oameni morți. A surâs trist. Ce părere ai, ethnarch? Ceva de genul ăsta?
Ethnarchul a rămas neclintit și a privit cu ochi dilatați spre armă.
— Oamenii aceia de treabă sunt ai Culturii, i-a explicat tânărul bărbat. Și am considerat mereu că sunt prea blânzi. Și-a întins brațul în care ținea arma. Cu câtva timp în urmă, am încetat să mai lucrez pentru ei. Acum sunt agent liber.
Fără să scoată vreo vorbă, ethnarchul a privit spre ochii întunecați și bătrâni pe care îi vedea deasupra țevii pistolului.
— Mie mi se spune Cheradenine Zakalwe, a spus tânărul bărbat. Apoi a îndreptat arma spre nasul ethnarchului. Iar ție ți se va spune mort.
Apoi a tras.
Ethnarchul și-a lăsat capul pe spate și a dat să strige; astfel că singurul glonț pornit din țeavă i-a străpuns cerul gurii, după care a făcut explozie în interiorul țestei lui.
Creierul ethnarchului s-a împrăștiat peste tăblia ornamentată a patului. Cadavrul lui s-a prăbușit peste pilota moale ca pielea și a tresărit o dată, după care a început să sângereze.
A urmărit sângele care se strângea în mici băltoace. A clipit de câteva ori.
Apoi, cu mișcări lente, a lepădat hainele în culori țipătoare. Le-a pus într-un mic rucsac de culoare închisă. Pe dedesubt, costumul dintr-o singură piesă era negru ca o umbră.
A scos masca neagră și mată din rucsac și a prins-o în jurul gâtului, dar nu și-a trecut-o peste față. S-a deplasat spre capătul celălalt al patului și a desprins un mic petic transparent de pe gâtul fetei care dormea, după care s-a îndreptat spre partea întunecată a încăperii punându-și masca peste față.
Folosindu-se de capacitatea de vedere nocturnă, a desfăcut panoul aflat deasupra unității de control al sistemelor de securitate și, procedând cu atenție, a scos câteva casete. După aceea, cu pași foarte rari și lenți, s-a dus spre o pictură erotică, în spatele căreia se afla de fapt ușa secretă spre calea de fugă a ethnarchului către sistemul de canalizare și spre acoperișul palatului.
Înainte de a închide ușa cu grijă, s-a întors și s-a uitat la rămășițele sângerânde de pe suprafața sculptată a capătului de pat. A arborat un zâmbet vag, oarecum nesigur.
După aceea, s-a strecurat în adâncimile întunecate din piatră ale palatului, pierzându-se în noapte.
