— Nenorocito!

Sma a trântit o masă peste dronă.

— Domnișoară Sma, atenție la limbaj!

— Rahat ce ești, ți-am spus să te oprești!

— Aha. Chiar ai spus asta? Nu am auzit. Îmi pare rău.

În acel moment, Sma a tăcut, percepând lipsa oricărei îngrijorări din partea mașinii. A socotit cât se putea de limpede că avea de ales; se putea prăbuși, suspinând și plângând, fără să-și revină multă vreme și probabil fără să sporească contrastul dintre expresia rece a dronei și căderea ei; sau…

A inspirat adânc, s-a calmat.

S-a apropiat de dronă și i-a spus încet:

— Uite ce e; de data asta… te iert. Bucură-te de ce-ai făcut când… o să revezi filmul. Și-a lăsat o mână pe partea laterală a dronei. Da, bucură-te. Dar dacă mai faci vreodată așa ceva… a lovit-o ușor pe flanc și a șoptit, vei deveni minereu, ai înțeles?

— Sigur, a spus drona.

— Zgură, piese de schimb, gunoi.

— Vai, te rog, nu, a spus oftând Skaffen-Amtiskaw.

— Vorbesc serios. De azi înainte vei folosi minimum de forță. Ai înțeles? De acord?

— Ambele.

S-a întors, și-a ridicat geanta și s-a îndreptat spre ușă aruncând o ultimă privire spre camera alăturată prin gaura făcută de primul om. Femeia fugise de acolo. Cadavrul bărbatului rămăsese înfipt în perete, iar dârele de sânge arătau ca materialele incandescente azvârlite de un vulcan.

Sma s-a uitat la mașină și a scuipat pe podea.

— Xenofobul se îndreaptă spre noi, a anunțat-o Skaffen-Amtiskaw apărut brusc în fața ei cu corpul strălucitor în razele soarelui. Poftim.

A întins un câmp spre ea, oferindu-i micuțul lanț din flori sclipitoare pe care îl făcuse.

Sma s-a aplecat în față; mașina i-a pus lanțul peste cap de parcă ar fi fost un colier. Sma s-a ridicat și au intrat împreună în castel.

Partea superioară a turnului nu era accesibilă publicului vizitator; aceasta era înțesată de antene, catarge și două unități radar care se roteau lent. La două etaje mai jos, după ce grupul de copii a dispărut după un colț al galeriei, Sma și mașina s-au oprit în dreptul unei uși groase din metal. Drona și-a folosit efectorul electromagnetic pentru a dezactiva încuietorile electronice, apoi a introdus un câmp într-o încuietoare mecanică, a mișcat acele și a deschis ușa larg. Sma s-a strecurat înăuntru, urmată imediat de mașină, care a încuiat ușa. Au urcat spre acoperișul larg și aglomerat de antene și au ajuns sub bolta cerului de culoare turcoaz; un proiectil-cercetaș de dimensiuni minuscule pe care drona îl trimisese mai devreme acolo s-a apropiat de mașină și a fost preluată în interiorul ei.

— Când ajunge aici? a întrebat Sma, ascultând vibrația vântului călduț care trecea prin spațiile înguste dintre antenele din jurul ei.

— E acolo, a spus Skaffen-Amtiskaw, făcând semn în față.

S-a uitat în direcția indicată și a distins destul de greu în apropiere conturul curbat și gol al unui modul pentru patru persoane; făcea o bună impresie, pentru că era transparent.

Cu părul fluturându-i în vânt, s-a uitat o clipă spre pădurea de catarge și ancore, apoi a clătinat din cap. Amețită momentan de senzația că acolo nu se aflase nimic, pentru ca în momentul următor să se afle, a pornit spre modul. Într-o latură a lui s-a deschis o ușă, dezvăluind interiorul de parcă s-ar fi deschis un pasaj către altă lume, care era - într-un anumit fel, a presupus ea - exact asta și era.

Sma și drona au urcat în modul.

— Bun venit la bord, domnișoară Sma, a spus modulul.

— Bună.

Ușa s-a închis. Ca un animal de pradă pregătindu-se să atace, modulul s-a înclinat puțin pe spate. A așteptat ca un stol de păsări să elibereze aerul de la o sută de metri înălțime, apoi a pornit țâșnind spre cer. Dacă un observator foarte ager ar fi urmărit de la sol - cu condiția să nu fi clipit în acel moment -, el ar fi văzut doar o coloană de aer tremurător gonind spre cer dinspre vârful turnului, dar nu ar fi auzit nimic; chiar deplasându-se cu o viteză mult peste cea supersonică, modulul ar fi produs un sunet mult mai slab decât orice pasăre, deoarece disloca straturi de aer subțiri cât hârtia fină din fața lui, mișcându-se prin vidul creat astfel și înlocuind gazele din acel spațiu subțire ca pielea pe care o lăsa în urmă; o pană în cădere liberă ar fi produs o turbulență mai mare.

Stând în picioare în modul și privind ecranul principal, Sma a urmărit priveliștea orașului micșorându-se cu repeziciune, în timp ce șirurile concentrice ale zidurilor de apărare ale castelului s-au strâns ca niște valuri filmate invers, pornind dinspre marginile ecranului; castelul a devenit curând un punct între oraș și strâmtoare, apoi însuși orașul a dispărut, iar imaginea a început să se încline când modulul a descris o traiectorie în unghi pentru întâlnirea cu rapidul cazic Xenofobul.

Încă urmărind ecranul și căutând zadarnic din ochi valea de la marginea orașului unde se aflau barajul și fosta centrală electrică, Sma s-a așezat.

Și drona a urmărit imaginea, dar în același timp a semnalizat către nava în așteptare și a primit confirmarea că nava dislocase bagajele lui Sma din portbagajul mașinii în apartamentul ei de la bord.

Skaffen-Amtiskaw a urmărit-o pe Sma, care privea - cu o expresie cam sumbră, i s-a părut ei - imaginea încețoșată de pe ecranul modulului și s-a întrebat când va sosi momentul să îi transmită și cealaltă veste proastă.

Pentru că, în ciuda tehnologiei minunate, într-un fel (lucru incredibil; unic, din câte știa drona… cum, în numele haosului, reușise o bucată de carne să păcălească și să distrugă un proiectil-cuțit?), omul numit Cheradenine Zakalwe scăpase de urmăritorul desemnat după ce demisionase a doua oară.

Așadar, înainte de a face altceva, Sma și drona trebuiau să îl găsească mai întâi pe acel om. Dacă se putea.

Silueta s-a furișat din spatele unei carcase a radarului și a traversat acoperișul pe sub antenele care gemeau în bătaia vântului. A coborât treptele în spirală, a verificat să nu fie cineva dincolo de ușa groasă din metal, apoi a deschis-o.

Un minut apoi, ceva care arăta exact ca Diziet Sma s-a alăturat grupului de vizitatori în timp ce ghidul le vorbea despre progresele artileriei, zborul unor aparate mai grele decât aerul și inventarea rachetelor, care făcuseră ca vechea fortăreață să devină desuetă.

XII

Împărțeau mansarda cu caleașca de stat a Demistificatorului de mituri, cu o armată de statui și comode asortate așezate alandala, cu lăzi și dulapuri încărcate de comori provenind din zeci de case mărețe.

Astil Tremerst Keiver alese o mantie lungă până la genunchi, închise ușa dulapului și se admiră în oglindă. Da, mantia arăta bine pe el, chiar foarte bine. A făcut-o să se înfoieze descriind o piruetă, și-a scos pușca de ceremonie din husă și apoi a dat un ocol prin cameră, în jurul caleștii mărețe, chiuind și îndreptând pușca pe rând spre fiecare fereastră acoperită de perdea în timp ce trecea prin dreptul lor (umbra lui dansând magnific pe pereți și pe contururile cenușii și reci ale statuilor), după care a vârât pușca la loc și s-a așezat brusc și hotărât pe un scăunel sculptat minuțios, făcut din cel mai fin lemn de eucalipt.

Scaunul s-a destrămat. A căzut cu un bufnet pe dalele de piatră și arma prinsă la brâu s-a descărcat, trimițând glonțul pe muchia dintre podea și zidul din spatele lui.

— La naiba! a exclamat el verificându-și pantalonii trei sferturi puțin sfâșiați și mantia găurită.

Ușa caleștii de stat s-a deschis exploziv și cineva a zburat afară din ea, căzând peste o măsuță de scris și strivind-o. Bărbatul rămase neclintit și sigur pe picioare și - în stilul lui enervant de marțial și eficient care îl caracteriza - adoptă o poziție care îl făcea o țintă greu de lovit și îndreptă un tun cu plasmă îngrozitor de mare și urât drept spre fața viceregentului-adjunct-în-așteptare Astil Tremerst Keiver al Optulea.

— Eek! Zakalwe! s-a auzit Keiver spunând și și-a tras mantia peste cap. (La naiba!)

Când, în cele din urmă, Keiver și-a coborât mantia - cu ceea ce a simțit că era toată demnitate pe care o putea dovedi -, mercenarul era deja ridicat dintre resturile micii mese de scris și își plimba privirea prin cameră. Apoi a dezamorsat arma.

În mod firesc, Keiver și-a dat imediat seama de similitudinea deloc plăcută a poziției în care se aflau amândoi, de aceea s-a ridicat rapid în picioare.

— A, Zakalwe. Te rog să mă ierți. Te-am trezit?

Bărbatul s-a încruntat, a aruncat o privire spre resturile măsuței de scris, a trântit ușa caleștii oficiale și a spus: