Doi
Barajul era prins între dealurile pline de copaci ca un fragment dintr-o cupă enormă, sfărâmată. Strălucind de-a lungul văii, razele soarelui matinal au lovit fața concavă a barajului și au dat naștere unui șuvoi alb de lumină reflectată. Înapoia barajului, lacul, a cărui apă scăzuse de multă vreme, era întunecat și rece. Apa ajungea până la mai puțin din jumătatea zidului masiv din beton, iar pădurile de dincolo de el recuceriseră jumătate dintre pantele pe care le înecaseră cândva apele crescute ale lacului de acumulare. Pe un mal al lacului se aflau amarate la pontoane o mulțime de ambarcațiuni cu pânze, iar apa puțin agitată lipăia când se lovea de calele lor.
În adâncul cerului, păsări brăzdau aerul, descriind cercuri în căldura ce se ridica dinspre apa luminată de soare aflată deasupra umbrei barajului. Una dintre păsări a coborât brusc și s-a rotit, ajungând până la buza barajului și a drumului părăsit, care curgea de-a lungul coamei lui curbate. Pasărea și-a strâns aripile chiar în clipa în care a lăsat impresia că se va ciocni de balustradele albe care se aflau de o parte și de alta a drumului; a scos o explozie de lumină între stâlpii presărați de rouă, a executat o întoarcere de 180 de grade pe o aripă, și-a desfăcut din nou aripile și a coborât cu viteză spre centrala electrică, devenită o mare excentricitate - fără a mai vorbi de simbolismul ei - căminul femeii pe nume Dizier Sma.
Plonjând, pasărea s-a lăsat pe burtă înainte și, ajungând la nivelul acoperișului-grădină, și-a desfăcut larg aripile, parcă agățându-se de aer, apoi a fluturat din ele, oprindu-se brusc, iar ghearele ei s-au prins de pervazul ferestrei de la ultimul etaj al vechii clădiri administrative.
Cu aripile strânse, și-a înclinat capul cu pene negre ca tăciunele, iar ochiul ei ca o mărgică a reflectat lumina, după care pasărea a țopăit spre o fereastră culisantă întredeschisă, la care draperia moale, de culoare roșie, se unduia în adierea vântului. Și-a vârât capul pe sub tivul draperiei și s-a uitat în încăperea scăldată în întuneric.
— Ai pierdut faza, a spus cu un dispreț reținut Sma, care tocmai trecea întâmplător prin dreptul ferestrei.
A sorbit o gură de apă din paharul pe care îl avea în mână. După duș, corpul bronzat îi era acoperit de broboane de apă.
Pasărea și-a rotit capul, urmărind-o cum traversează încăperea spre dulap și cum începe să se îmbrace. Îndreptându-și capul, privirea păsării a căzut pe corpul unui bărbat care stătea în aer la mai puțin de un metru deasupra bazei patului fixat în podea. În interiorul ceței slabe a câmpului antigravitațional al patului, silueta palidă a lui Relstoch Sussepin s-a mișcat și s-a rostogolit în aer. Brațele i-au plutit de o parte și de alta a corpului până când câmpul slab de centrare de pe partea lui a patului i le-a adus încet spre corp. În toaletă, Sma a făcut gargară cu apa din gură, după care a înghițit-o.
Aflată la cincizeci de metri spre est, drona Skaffen-Amtiskaw a plutit sus în aer deasupra podelei sălii turbinelor și a examinat resturile rămase după petrecere. Secțiunea din mintea ei care controla drona de pază, deghizată ca pasăre, a aruncat o ultimă privire la zgârieturile care alcătuiau un filigran pe fesele lui Sussepin, dar și la urmele de mușcături de pe umerii lui Sma, care tocmai și-i acoperea cu o bluză vaporoasă, după care a eliberat drona de sub controlul său.
Pasărea a scos un țipăt, a sărit înapoi de sub draperie, apoi, cu penele fluturând frenetic, s-a aruncat în gol de pe pervaz, după care și-a desfăcut aripile și a trecut peste fața lucioasă a barajului, iar strigătele ei stridente de alarmă au revenit ca ecou dinspre pantele de beton, ceea ce au tulburat-o și mai mult. În timp ce își încheia nasturii jachetei, Sma a auzit zgomotul îndepărtat și a zâmbit.
— O noapte de somn bun? a întrebat Skaffen-Amtiskaw când a întâlnit-o pe Sma la porticul fostei clădiri administrative.
— O noapte bună, dar fără somn, a spus Sma în timp ce căsca, împingând în același timp hralzii înapoi în sala de marmură a clădirii, unde majordomul Maikril, având un aer nefericit, ținea un mănunchi de lese în mână.
Sma a ieșit în lumina soarelui și apoi și-a tras mănușile pe mâini. Drona i-a ținut deschisă portiera mașinii. A inspirat adânc aerul proaspăt al dimineții și a coborât în fugă treptele, iar tocurile ei au răpăit pe piatră. A sărit în mașină, s-a crispat puțin când s-a așezat pe scaunul șoferului, apoi a apăsat un buton pentru ca plafonul să se retragă, timp în care drona i-a așezat valizele în portbagaj. A lovit cu palma indicatoarele bateriei aflate pe bord și a ciupit accelerația pentru a simți motoarele roților forțând frânele. Drona a închis portbagajul și, plutind, s-a așezat pe bancheta din spate. Sma a fluturat o mână spre Maikril, care era tras de unul dintre hralzi de-a lungul treptelor din fața sălii turbinelor, astfel că el nu a observat gestul ei. Sma a râs, a apăsat pedala de accelerație și a eliberat frânele.
Mașina a țâșnit înainte împroșcând pietrișul în spate, a luat virajul spre dreapta, trecând pe sub copaci la câțiva centimetri distanță, a trecut apoi în mare viteză pe poarta din granit a centralei electrice și s-a zguduit parcă în semn de rămas-bun și a accelerat puternic pe Șoseaua Riverside.
— Am fi putut zbura, a spus drona cu voce tare pentru a se face auzită în șuieratul scos de curentul de aer.
A bănuit însă că Sma nu o asculta.
Semantica fortificației era multiculturală, a gândit ea în timp ce cobora treptele de piatră ale curtinei castelului și a ridicat ochii spre donjonul ca o tobă, care, aflat departe, pe dealul său, înapoia altor ziduri, se vedea încețoșat. Având-o alături pe Skaffen-Amtiskaw, a mers prin iarbă și a ieșit din fort pe o ușă laterală.
A privit spre noul port și spre strâmtoare, unde nave maritime lunecau lin în razele soarelui de dimineață târzie, îndreptându-se spre ocean sau spre marea interioară, fiecare pe traseul său. Din cealaltă latură a complexului castelului, orașul și-a dezvăluit prezența cu un huruit îndepărtat și - pentru că vântul slab bătea din acea direcție - și cu mirosul lui de… ei bine, după trei ani petrecuți acolo, putea să îi spună metropolă. A presupus totuși că fiecare oraș avea mirosul lui.
S-a așezat pe iarbă cu picioarele strânse în dreptul bărbiei și s-a uitat dincolo de strâmtoare și de podurile suspendate arcuite care duceau spre subcontinentul de pe celălalt țărm.
— Altceva? a întrebat drona.
— Da; scoate-mă din comisia de evaluare pentru spectacolul Academiei… a, și trimite-i o scrisoare de amânare acelui Petrain. Soarele puternic a făcut-o să se încrunte și să-și ducă mâna streașină la ochi. Altceva nu-mi vine în minte.
Drona a venit în fața ei, a smuls o floare din iarbă și a început să se joace cu ea.
— Xenofobul a pătruns în sistem.
— Da, o zi fericită, a spus Sma cu acreală în glas.
Și-a umezit un deget și a șters un grăunte de pământ de pe vârful unei ghete.
— A, a apărut și tânărul acela din patul tău; l-a întrebat pe Maikril unde ai plecat.
Sma nu a spus nimic, dar a ridicat din umeri și a zâmbit. S-a întins pe iarbă, punându-și un braț sub cap.
Împestrițat de nori, cerul era albastru ultramarin. A simțit mirosul ierbii și gustul florilor mici, strivite sub ea. A privit peste cap, spre zidul cenușiu-negricios care se înălța în spatele ei și s-a întrebat dacă vreodată castelul a fost atacat în zile ca aceea. Cerul părea la fel de vast, apele strâmtorii erau la fel de proaspete și curate, florile erau la fel de strălucitoare și înmiresmate când oamenii luptau și răcneau, se hăcuiau, se împleticeau și se prăbușeau, apoi își vedeau sângele acoperind ierburile?
Negurile și semiîntunericul, ploaia și norii joși păreau un fundal mai potrivit; straie care să acopere rușinea bătăliei.
Brusc obosită, s-a întins și a tresărit amintindu-și câte ceva din eforturile făcute în noaptea precedentă. Și, precum cineva care era ceva prețios, care îi scăpa totuși printre degete, dar apoi cu iuțeală și pricepere îl prinde înainte de a cădea pe podea, a reușit - undeva în sine - să se afunde și să recupereze amintirea care aluneca în învălmășeala și zgomotul din mintea ei, a secretat reamintire și l-a păstrat, savurat și retrăit, până când a simțit că tremură din nou în razele fierbinți ale soarelui și a fost cât pe ce să scoată un geamăt.
A lăsat amintirea să evadeze, a tușit, s-a ridicat în capul oaselor și a aruncat o privire spre dronă pentru a-și da seama dacă ea observase ceva. Drona era în apropiere și culegea flori minuscule.
Un grup de școlari, a bănuit ea, venea vorbind și țipând dinspre stația de metrou, și se îndrepta spre poarta laterală a castelului. În fața și în spatele coloanei erau adulți, arborând atitudinea de prevedere calmă și oarecum obosită pe care o văzuse pe fețele profesoarelor și mamelor cu mulți copii. Când au trecut prin dreptul dronei plutitoare, privind-o cu ochi mari, chicotind și punând întrebări, câțiva dintre țânci au arătat cu degetul spre ea, după care au fost îndrumați pe poarta îngustă, iar vocile lor nu s-au mai auzit.
Din câte observase Sma, doar copiii făceau atâta caz când vedeau o dronă. Adulții presupuneau probabil că dincolo de corpul aparent nesprijinit al mașinii exista un truc, dar copiii voiau să știe cum funcționa. Și câțiva oameni de știință și ingineri păruseră șocați, dar Sma a bănuit că din cauza unui mod de a percepe bizarul nimeni nu credea că se petrecea ceva ciudat. Era vorba de antigravitație, iar în acea societate drona era ca o lanternă pe vremea epocii de piatră, dar - spre surprinderea ei - era aproape dezamăgitor de ușor să susțină o minciună.
— Navele s-au întâlnit, a informat-o drona. Transferă suplinitoarea în real, nu o dislocă.
Sma a râs, apoi a smuls un fir de iarbă și l-a mestecat.
— Bătrâna JT nu are încredere în dislocator, nu-i așa?
— Eu cred că s-a senilizat, a spus drona cu ușor dispreț.
