— Nu, am visat urât.

— A, bine.

Keiver a pipăit contragreutatea ornamentată de la patul armei, dorindu-și ca Zakalwe să nu-l facă să se simtă - atât de nedrept, la naiba - inferior, de aceea s-a îndreptat spre șemineu, așezându-se (cu fereală de astă dată) pe un tron ridicol din porțelan așezat într-o parte a vetrei.

L-a urmărit pe mercenar așezându-se pe piatra vetrei și punând tunul cu plasmă pe podea în fața lui și întinzându-se.

— Ei bine, un pui de somn în post ar cam fi de ajuns.

— Hm, a făcut Keiver, simțindu-se jenat. 

A aruncat o privire spre caleașca de ceremonii în care Zakalwe dormise și pe care o eliberase atât de rapid. 

— A, a spus Keiver și a strâns mantia în jurul corpului, după care a zâmbit, cred că nu știi care este istoria acestei calești, nu-i așa?

Mercenarul - așa-numitul Ministru de Război - a ridicat din umeri:

— Păi, a spus el, versiunea pe care am auzit-o este că în timpul Interregnului, Arhipresbiterul i-a spus Demistificatorului de mituri că putea primi tributul, veniturile și sufletele tuturor mănăstirilor dacă putea să ridice caleașca aici sus, folosind doar un cal. Demistificatorul de mituri a acceptat, și-a construit acest castel și a înălțat acest turn cu împrumuturi străine și a folosit un sistem de scripeți foarte eficient acționat de armăsarul lui cel mai bun și a ridicat caleașca aici în cursul celor Treizeci de Zile de Aur și a revendicat toate mănăstirile din țară. A câștigat pariul și războiul care a urmat, a desființat Preoția Supremă, și-a plătit datoriile și a pierit doar pentru că îngrijitorul care se ocupa de armăsar a susținut că animalul a murit din cauza eforturilor uriașe și l-a strangulat cu frâul plin de spumă și sânge al animalului… frâu care, potrivit legendei, este înglobat în postamentul tronului din porțelan pe care stai. Așa ni s-a spus.

S-a uitat spre Keiver și a ridicat din nou din umeri.

Keiver și-a dat seama că rămăsese cu gura căscată. Și-a închis-o.

— A, deci știi povestea.

— Nu, a fost doar o bănuială.

Keiver a ezitat o clipă, apoi a hohotit puternic.

— La naiba! Ciudat individ mai ești, Zakalwe!

Mercenarul a atins rămășițele scaunului din lemn de eucalipt cu cizma grea, dar nu a spus nimic.

Keiver a înțeles că se cuvenea să facă ceva, astfel că s-a ridicat în picioare. S-a dus spre cea mai apropiată fereastră, a tras draperia, a descuiat obloanele interioare, le-a dat deoparte pe cele exterioare și, cu brațele rezemate de piatră, a privit priveliștea de afară.

Palatul de Iarnă, asediat.

Afară, pe câmpia acoperită de zăpadă, printre focuri și tranșee, existau uriașe mașini de asediu din lemn, lansatoare de proiectile, piese de artilerie grea și catapulte pentru aruncarea de bolovani; proiectoare de câmp improvizate și reflectoare acționate de gaz, o adunătură atroce de anacronisme care săreau în ochi, paradoxuri ale dezvoltării și juxtapuneri tehnologice. Și ei numeau asta progres.

— Nu mai înțeleg nimic, a spus Keiver. Oamenii lansează proiectile teleghidate din șeile cailor; altele, cu reacție, sunt lansate cu săgeți; pumnalele de aruncat explodează ca niște proiectile de artilerie sau uneori sunt făcute să se întoarcă, atunci când sunt susținute de proiectoarele astea de câmp… cum se vor termina toate astea, ia spune-mi, Zakalwe?

— Aici, peste trei clipe, dacă nu închizi obloanele acelea sau nu tragi la loc draperiile de mascare.

A împuns apoi buștenii din vatră cu un vătrai.

— Hei! a făcut Keiver și s-a retras fulgerător din dreptul ferestrei, lăsându-se în jos și trăgând de mâner pentru a închide obloanele exterioare. Cât pe ce! A tras draperia peste fereastră, apoi și-a scuturat palmele de praf și l-a urmărit pe Zakalwe care își făcea de lucru cu lemnele din foc. Ai avut dreptate!

După care și-a reluat locul pe tronul din porțelan.

Sigur, lui Zakalwe, domnului așa-zis Ministru de Război, îi plăcea să susțină că știa cum se va sfârși totul; afirma că are explicații pentru orice, începând cu forțele exterioare, echilibrul tehnologic și încheind cu escaladarea absurdă a vrăjitoriei militare. Părea să facă mereu aluzie la teme și conflicte mai mari, dincolo de ceea ce exista acum și aici, încercând permanent să etaleze o superioritate venită din altă lume - de-a dreptul de râs. Ca și cum asta l-ar fi făcut altceva decât un mercenar - și încă unul foarte norocos - care reușise întâmplător să fie ascultat de Moștenitorii Sacri și să îi impresioneze cu un amestec de fapte de un risc absurd și de planuri lașe, în vreme ce unul cu care făcea pereche - el, Astil Tremers Keiver al Optulea, regent-adjunct-în-așteptare, nu altcineva - avea în spate o mie de ani de educație, experiență și - iată, pentru că așa stăteau lucrurile, la naiba - superioritate. La urma urmelor, ce fel de Ministru de Război - chiar și în acele zile de disperare - era atât de incapabil să își delege răspunderile încât trebuia să rămână acolo și să aștepte un atac care probabil nu se va declanșa niciodată?

Keiver a aruncat o privire spre Zakalwe care, așezat, privea fix flăcările și s-a întrebat unde îi erau gândurile.

Doar Sma este de vină. Ea m-a vârât în rahatul ăsta până la gât.

S-a uitat în jur, la aglomerarea de lucruri din acel spațiu. Ce treabă avea el cu un idiot precum Keiver, cu toate gunoaiele acelea istorice, cu orice altceva de acolo? Nu simțea că le aparținea, nu se putea identifica nicidecum cu așa ceva și nu îi putea acuza pe acei oameni pentru că nu-i dădeau ascultare. A presupus că trăia satisfacția de a ști că îi avertizase pe acei demenți, dar asta nu îl încălzea cu mai nimic, mai ales într-o noapte friguroasă și apăsătoare ca aceea.

Luptase; își riscase viața pentru ei, câștigase câteva lupte disperate în ariergardă și se străduise să le spună ce trebuia să facă; dar înțeleseseră prea târziu și îi acordaseră o putere limitată doar după ce războiul fusese mai mult sau mai puțin pierdut. Însă așa erau acei oameni; ei erau stăpânii, iar dacă modul lor de viață dispărea pentru că doctrina acelui mod de viață era că oameni ca ei știau automat cum să poarte războiul, mai bine decât oamenii de rând cu experiență sau decât outsideri, atunci acest lucru nu era deloc nedrept; în cele din urmă, totul se echilibra perfect. Iar dacă asta însemna moartea lor, să moară cu toții.

Între timp, cât existau provizii, ce putea fi mai plăcut? Nu trebuia să mai facă marșuri lungi și obositoare prin ger, nu mai avea nevoie să găsească locuri mlăștinoase pentru așezarea taberelor, nu mai era silit să-și facă nevoile în aer liber și nici nu mai trebuia să-și procure hrana de pe un pământ pustiit. Nu avea parte de acțiune și probabil că în cele din urmă va începe să simtă mâncărimi neplăcute în picioare, dar acest lucru era compensat cu vârf și îndesat de posibilitatea de a satisface mâncărimile mult mai rafinate ale câtorva dintre nobilele doamne care erau prizoniere în acel castel.

În orice caz, în adâncul sufletului se simțea uneori ușurat pentru că nu era ascultat. Puterea înseamnă răspundere. Sfaturile care nu sunt urmate puteau să fi fost aproape întotdeauna corecte, iar în realizarea oricărui plan respectat exista întotdeauna mult sânge; era mai bine ca el să se afle pe mâinile lor. Bunul soldat face întotdeauna cum i se cere, iar dacă avea cât de cât bun-simț, se oferea voluntar degeaba, mai ales dacă ar fi fost vorba de promovare.

— Hei, a spus Keiver, legănându-se pe tronul din porțelan. Azi am mai găsit niște semințe de gazon.

— A, bravo!

— Serios.

Cea mai mare parte a curților, grădinilor și teraselor fuseseră transformate în pășuni; oamenii castelului dărâmaseră acoperișurile câtorva dintre sălile care prezentau o importanță arhitecturală mai redusă pentru a planta iarbă și acolo. Dacă nu erau aruncate în aer și făcute praf, acestea puteau - măcar teoretic - să hrănească un sfert din garnizoana castelului la nesfârșit.

Keiver a început să tremure și și-a strâns mantia mai bine în jurul picioarelor.

— E cam frig aici, nu crezi, Zakalwe?

Tocmai se pregătea să spună ceva drept răspuns, când ușa de la capătul celălalt al încăperii s-a întredeschis.

A luat în mâini tunul cu plasmă.

— E… totul în regulă? a întrebat o femeie.

A lăsat arma jos și i-a zâmbit femeii cu chipul palid care se uita pe după ușă; părul ei lung curgea de-a lungul lucrăturii fine a lemnului ușii.

— A, Neinte! a exclamat Keiver, ridicându-se doar pentru a face o plecăciune adâncă în fața tinerei (prințesă, într-adevăr!), pe care - cel puțin practic, asta nu pentru că excludea altă relație mai productivă, chiar bănoasă, în viitor - trebuia să o protejeze.

— Intră, l-a auzit Keiver pe mercenar spunându-i fetei.

(Naiba să-l ia, întotdeauna prelua inițiativa; drept cine se credea?)

Ținându-și strânse într-o mână poalele rochiei, fata s-a strecurat în încăpere.

— Mi s-a părut că am auzit o împușcătură.

Mercenarul a râs.

— Asta s-a întâmplat cu ceva timp în urmă, a spus el, ridicându-se pentru a o îndruma pe fată către un scaun aflat aproape de foc.

— În fine, a spus ea, a trebuit să mă îmbrac, așa că…