Între timp, cât existau provizii, ce putea fi mai plăcut? Nu trebuia să mai facă marșuri lungi și obositoare prin ger, nu mai avea nevoie să găsească locuri mlăștinoase pentru așezarea taberelor, nu mai era silit să-și facă nevoile în aer liber și nici nu mai trebuia să-și procure hrana de pe un pământ pustiit. Nu avea parte de acțiune și probabil că în cele din urmă va începe să simtă mâncărimi neplăcute în picioare, dar acest lucru era compensat cu vârf și îndesat de posibilitatea de a satisface mâncărimile mult mai rafinate ale câtorva dintre nobilele doamne care erau prizoniere în acel castel.
În orice caz, în adâncul sufletului se simțea uneori ușurat pentru că nu era ascultat. Puterea înseamnă răspundere. Sfaturile care nu sunt urmate puteau să fi fost aproape întotdeauna corecte, iar în realizarea oricărui plan respectat exista întotdeauna mult sânge; era mai bine ca el să se afle pe mâinile lor. Bunul soldat face întotdeauna cum i se cere, iar dacă avea cât de cât bun-simț, se oferea voluntar degeaba, mai ales dacă ar fi fost vorba de promovare.
— Hei, a spus Keiver, legănându-se pe tronul din porțelan. Azi am mai găsit niște semințe de gazon.
— A, bravo!
— Serios.
Cea mai mare parte a curților, grădinilor și teraselor fuseseră transformate în pășuni; oamenii castelului dărâmaseră acoperișurile câtorva dintre sălile care prezentau o importanță arhitecturală mai redusă pentru a planta iarbă și acolo. Dacă nu erau aruncate în aer și făcute praf, acestea puteau - măcar teoretic - să hrănească un sfert din garnizoana castelului la nesfârșit.
Keiver a început să tremure și și-a strâns mantia mai bine în jurul picioarelor.
— E cam frig aici, nu crezi, Zakalwe?
Tocmai se pregătea să spună ceva drept răspuns, când ușa de la capătul celălalt al încăperii s-a întredeschis.
A luat în mâini tunul cu plasmă.
— E… totul în regulă? a întrebat o femeie.
A lăsat arma jos și i-a zâmbit femeii cu chipul palid care se uita pe după ușă; părul ei lung curgea de-a lungul lucrăturii fine a lemnului ușii.
— A, Neinte! a exclamat Keiver, ridicându-se doar pentru a face o plecăciune adâncă în fața tinerei (prințesă, într-adevăr!), pe care - cel puțin practic, asta nu pentru că excludea altă relație mai productivă, chiar bănoasă, în viitor - trebuia să o protejeze.
— Intră, l-a auzit Keiver pe mercenar spunându-i fetei.
(Naiba să-l ia, întotdeauna prelua inițiativa; drept cine se credea?)
Ținându-și strânse într-o mână poalele rochiei, fata s-a strecurat în încăpere.
— Mi s-a părut că am auzit o împușcătură.
Mercenarul a râs.
— Asta s-a întâmplat cu ceva timp în urmă, a spus el, ridicându-se pentru a o îndruma pe fată către un scaun aflat aproape de foc.
— În fine, a spus ea, a trebuit să mă îmbrac, așa că…
Zakalwe a râs mai sonor.
— Doamna mea, a spus Keiver, ridicându-se cu o oarecare întârziere și făcând ceea ce, în acel moment - din cauza lui Zakalwe -, părea doar o plecăciune stângace. Ferească Domnul să dorim a tulbura somnul tău de fecioară…
Keiver l-a auzit pe Zakalwe stăpânindu-și un hohot de râs în timp ce a mai pus un lemn pe foc. Prințesa Neinte a chicotit. Keiver a simțit că fața îi arde, de aceea a hotărât să râdă și el.
Neinte - încă foarte tânără, dar deja frumoasă într-un mod delicat și fragil - și-a cuprins picioarele strânse laolaltă în brațe și a privit concentrată spre foc.
În tăcerea care a urmat, Zakalwe și-a mutat privirea de la fată la Keiver (doar că viceregentul-adjunct-în-așteptare a spus, „Da, în fine“) și a gândit - în timp ce lemnele din foc scoteau pocnete și scântei, iar flăcările stacojii dansau - că cei doi oameni tineri arătau dintr-odată ca niște statui.
„Aș vrea să știu, măcar în aceste momente, să aflu de ce parte sunt într-o asemenea situație“, a gândit el. Iată-mă în fortăreața asta absurdă, înțesată de bogății, plină de noblețe - așa cum era odată, a socotit el după ce a privit în ochii goi ai lui Keiver, confruntându-ne cu hoardele de afară (doar gheare, dorințe, forță brutală și inteligență primitivă), încercând să protejăm aceste roade delicate, cu zâmbete prostești, ale unor privilegii de milenii, neștiind niciodată dacă procedez corect din punct de vedere tactic sau din punct de vedere strategic.
Mințile nu au presupus asemenea deosebiri; pentru ele nu exista o distincție clară între ele. Tactica se reducea la strategie, strategia se dezintegra în tactică, în scara tot mai joasă a algebrei lor morale și dialectice. Totul reprezenta cu mult mai mult decât se așteptase să înfrunte un creier de mamifer.
Și-a amintit ceea ce îi spusese Sma cu mult timp în urmă, la acel nou început (acesta fiind rodul vinovăției și durerii) că ei se ocupau de ceea ce era necorespunzător în mod intrinsec, unde regulile erau stabilite pe măsură ce înaintai, unde, prin simplul caracter al lucrurilor, nimic nu putea fi cunoscut, anticipat sau chiar apreciat cu vreo doză de certitudine. Totul sunase foarte complicat și abstract, dar și provocator, însă, în cele din urmă, totul se rezuma la oameni și la problemele acestora.
Fata aceasta reprezenta tot ce era important în acele momente, acolo; abia trecută de vârsta copilăriei, era prizonieră în mărețul castel din piatră, alături de restul cremei sau jegului (totul depindea de felul în care priveai lucrurile), pentru a trăi sau a muri, în funcție de cât de bune îi sunt recomandările și de cât de capabili sunt acești saltimbanci să-i respecte sfaturile.
S-a uitat la chipul iluminat de flăcări al fetei și a simțit ceva mai mult decât o dorință vagă (pentru că era atrăgătoare) sau decât un sentiment părintesc de a o proteja (pentru că era foarte tânără, iar el, în ciuda aparențelor, era foarte bătrân). Trebuia să numească asta… dar nu știa cum. O înțelegere; o conștientizare a tragediei pe care o reprezenta întregul episod; încălcarea regulii, disoluția puterii și privilegiilor și a întregului sistem complicat, apăsător de la vârf, pe care îl reprezenta acea copilă.
Mizeria și țărâna, regele mușcat de purici. Pentru furt - mutilare; pentru gânduri greșite - moartea. O mortalitate enormă a nou-născuților, în vreme ce speranța de viață era minusculă, iar întreaga situație nenorocită stătea înfășurată într-un strat subțire de bogăție și avantaje, menite să păstreze dominația întunecată a celor care aveau cunoștințe față de cei ignoranți (și cel mai grav era patternul; repetiția; variațiile aceleiași teme depravate în atât de multe locuri).
Așadar acea fată, numită prințesă. Va muri? Știa sigur că soarta războiului mergea împotriva lor, iar aceeași gramatică simbolică ce îi oferea ei perspectiva puterii dacă lucrurile decurgeau bine, dictau utilitatea, disponibilitatea ei în cazul în care totul se prăbușea. Rangul își cerea tributul, plecăciunea slugarnică sau pumnalul înfipt în spate, în funcție de rezultatul acelei lupte.
Brusc, în lumina schimbătoare a focului, a văzut-o bătrână. A văzut-o închisă în cine știe ce temniță mizeră, așteptând, sperând, plină de mușcături de păduchi și îmbrăcată într-o pânză de sac, având capul ras, ochii întunecați și adânciți în orbite, pentru ca, în cele din urmă, într-o zi geroasă, să fie condusă prin zăpadă către un loc în care să fie țintuită, cu săgeți sau gloanțe, de un zid sau să înfrunte lama rece a unei securi.
Ori poate că și acest lucru era prea romantic. Poate că, disperată, va fugi pentru a-și căuta azil undeva, un exil singuratic și amar, iar apoi, îmbătrânind și topindu-se, stearpă și senilă, să își amintească vremurile poleite de demult, scriind zadarnic petiții, sperând într-o revenire a lor, însă devenind treptat și inevitabil inutilitatea răsfățată pentru care a fost condiționată prin educație, dar fără a se alege cu niciuna dintre compensațiile pe care a fost învățată să le aștepte de la poziția ei socială.
Cu o senzație de gol în stomac, și-a dat seama că ea nu însemna nimic. Era doar o părticică lipsită de importanță a altei istorii, care se îndrepta - cu sau fără ghionturile atent cântărite ale oamenilor Culturii în direcția pe care aceștia o socoteau drept potrivită - către ceva care va însemna probabil o viață mai ușoară pentru cei mai mulți. Dar nu pentru ea, a bănuit el, și nu în acele momente.
Dacă s-ar fi născut cu douăzeci de ani mai devreme, s-ar fi putut aștepta să aibă o căsătorie fericită, o proprietate mănoasă, să fie invitată la curtea regală, să aibă fii atrăgători sau fiice talentate… peste douăzeci de ani, probabil un soț abil și mercantil sau chiar - în eventualitatea, puțin probabilă, că acea societate în care sexul era esențial, se îndrepta în acea direcție atât de curând - o viață proprie; profesoară, femeie de afaceri, organizatoare de acțiuni caritabile sau orice altceva.
Dar, probabil, moartea.
Sus, în foișorul unui mare castel, care se înălța pe o stâncă neagră deasupra câmpiei înzăpezite, asediat și grandios, ticsit de comorile imperiului, și el, stând lângă foc alături de o prințesă atrăgătoare și tristă… Visam cândva asemenea lucruri, a gândit el. Tânjeam după ele, le doream dureros. Păreau a fi însăși sensul vieții, esența ei. Și atunci, de ce am în gură gustul ăsta de cenușă?
Sma, ar fi trebuit să rămân pe plaja aceea. Poate că, până la urmă, sunt prea bătrân pentru asta.
S-a silit să își mute privirea de la fată. Sma îi spusese că era înclinat să se implice prea mult, și greșise întru totul. Făcuse tot ce i se ceruse; fusese plătit și, la urma urmelor, era încercarea lui de a obține iertarea pentru o crimă din trecut. Livueta, spune că mă vei ierta.
