- Vai!
Prințesa Neinte observase resturile scaunului din lemn de eucalipt.
— Mda, a spus Keiver foindu-se cu un aer jenat. Asta a fost… eu l-am… îmi pare rău. A fost al tău? Sau al familiei tale?
— A, nu! Dar îl știam; a fost al unchiului meu, arhiducele. Îl ținea în cabana lui de vânătoare. Avea deasupra lui capul unui animal mare. Întotdeauna îmi era frică să mă așez pe el, pentru că visam că acel cap va cădea de pe perete, iar unul dintre colții lui mi se va înfige în cap și voi muri. S-a uitat la cei doi pe rând și a chicotit încordată. Ce prostuță eram, nu?
— Ha! a exclamat Keiver.
(Timp în care el i-a privit pe amândoi și s-a cutremurat. Și a încercat să zâmbească.)
— Asta e, a spus Keiver râzând. Promite-mi că nu-i spui unchiului tău că i-am distrus scăunelul, altfel nu mă va mai invita vreodată la vânătoare. După care Keiver a râs în hohote. La o adică, și capul meu ar putea ajunge să atârne pe un perete din cabana lui!
Fata a chicotit, apoi și-a pus palma peste gură.
(Tremurând din nou, el s-a uitat în altă parte, după care a mai pus un lemn în foc, dar nu a observat că aruncase în flăcări o bucată din scaun, nu un buștean.)
Trei
Sma bănuia că mulți dintre membrii echipajului erau nebuni. Dacă se gândea mai bine, puține nave erau întregi la minte. La bordul cazicului rapid Xenofobul erau doar douăzeci de oameni, iar Sma observase că, de regulă, cu cât erau mai puțini oameni în echipaj, cu atât mai bizar era comportamentul lor.
— Hapciu! Un tânăr din echipaj a strănutat, apoi și-a dus o mână la gură și a întins-o pe cealaltă spre Sma ca să o ajute să coboare din modul. Sma și-a retras brusc mâna și s-a uitat la nasul înroșit și la ochii lăcrimoși ai tânărului. Zunt Ais Disgarb, donșoarî Sma, a spus tânărul, clipind și fornăind pe nas, părând în același timp în suferință. Bon benit la bord.
Sma a întins mâna cu teamă. Mâna membrului de echipaj era foarte fierbinte.
— Mulțumesc, a spus ea.
— Skaffen-Amtiskaw, a spus drona, aflată în spatele ei.
— Zalutare.
Tânărul a fluturat o mână spre dronă. Apoi a scos o bucată de pânză dintr-o mânecă și și-a șters nasul și ochii.
— Te simți bine? l-a întrebat Sma.
— Nu dogmai, i-a răspuns el. Am răgit. Bă roh, a făcut un semn, benizi gu mine.
— O răceală, a spus Sma dând din cap și pornind alături de tânărul care purta o djelaba3, care arăta de parcă abia se ridicase din pat.
— Da, a spus el, conducând-o pe Sma printre mici aparate de zbor, sateliți și alte obiecte ale navei Xenofobul, către partea din spate a hangarului. A strănutat din nou, după care și-a tras nasul. E gam o modă pe nabă, la gerere. (Moment în care Sma, aflată puțin în urma tânărului, care o conducea printre două module parcate foarte aproape unul de altul, s-a întors scurt, s-a uitat la Skaffen-Amtiskaw și a mimat din gură cuvântul „Ce?“, dar mașina s-a legănat, semn că ridica din umeri. Apoi a scris pe câmpul de aură cu litere cenușii pe un fundal trandafiriu: NICI EU NU PRICEP.) Ne-am bândid că ar fi abuzand să ne ambadonăm zizdemele ibunitare, ga ză răgim, a explicat tânărul membru de echipaj, după care le-a făcut semn lui Sma și dronei să urce într-un lift aflat la capătul hangarului.
— Și sunteți răciți toți? a întrebat Sma, după ce ușa liftului s-a închis și au început să urce. Tot echipajul?
— Da, dah nuh tozi în agelazji dâmb. Gei gare zi-au rebenit zbun gă boi vi voarde verigid gând ze ba dermina.
— Da, a spus Sma, aruncând o privire spre drona care păstra tiparul standard de albastru oficial pe câmpul său de aură, mai puțin un punct roșu într-o latură a ei, pe care probabil doar ea îl putea vedea; acel punct pulsa insistent. Sma și-a dres glasul. Da, cred că așa e.
Tânărul a strănutat puternic.
— Deci va trebui să iei o pauză pentru recuperare și odihnă, corect? l-a întrebat Skaffen-Amtiskaw pe tânăr.
Sma a îmboldit mașina cu cotul.
Tânărul membru de echipaj s-a uitat nedumerit la mașină.
— Dogmai am îngheiat-o, ga ză viu zinger.
Apoi și-a mutat ochii spre ușa liftului care tocmai se deschidea; Skaffen-Amtiskaw și Sma au schimbat priviri semnificative, apoi Sma și-a încrucișat ochii.
Au pătruns într-un spațiu social, unde podeaua și pereții erau acoperiți de plăci din lemn de culoare roșiatică, totul fiind lustruit până la strălucire; încăperea era mobilată cu diverse scaune, canapele și câteva mese scunde. Tavanul era foarte înalt, dar arăta foarte atrăgător, prezentând caneluri mari care se unduiau din pereți și de care atârnau multe lampioane mici. Judecând după nivelul luminii, părea să fie dimineața devreme, după ora navei. Câteva persoane aflate în jurul unei mesei s-au ridicat și s-au apropiat de ea.
— Donjoaha Sba, a spus tânărul, arătând spre Sma, și dând impresia că vocea i se îngroașă treptat.
Persoanele - deopotrivă bărbați și femei - au zâmbit și s-au prezentat. Sma i-a salutat din cap și a schimbat câteva cuvinte cu fiecare, iar drona le-a spus „Bună“.
Unul dintre bărbați i-a întins lui Sma un ghemotoc mic din blană gălbuie și cafenie, pe care îl ținuse până atunci lipit de un umăr, de parcă ar fi fost un copilaș.
— Poftim, a spus bărbatul, dându-i creatura îmblănită.
Sma a luat-o cu oarecare reținere. Era caldă, avea patru picioare plasate în mod convențional, mirosea plăcut, dar nu semăna cu niciun animal văzut de ea vreodată; avea capul și urechile mari și când l-a luat în brațe a deschis ochii uriași și s-a uitat la ea.
— Asta e nava, a explicat bărbatul care îi dăduse animalul.
— Bună, a spus creatura minusculă cu un glas scârțâit.
