Și câteodată îi vorbea despre alt timp și alt loc, aflat departe în spațiu și departe în timp și chiar și mai îndepărtat în istorie, în care patru copii se jucau împreună într-o grădină uriașă și minunată, dar își văzuseră idila distrusă de focuri de armă și despre băiatul care devenise un tânăr, iar apoi bărbat, dar care a purtat etern în inima lui mai mult decât dragostea față de o fată. I-a spus că mulți ani după aceea, în acel loc îndepărtat s-a iscat un război mărunt, dar îngrozitor, iar grădina a fost pustiită. (Și, atunci bărbatul a pierdut-o pe acea fată din inima lui.) În cele din urmă, când vorbea până aproape cădea în somn și noaptea era la apogeul întunericului, iar fata ajunsese demult în tărâmul viselor, îi vorbea despre o mare navă de luptă, o navă uriașă din metal, adăpostită în piatră, dar încă îngrozitoare și puternică, și despre cele două surori care erau echilibrul sorții acelei nave și despre soarta lor, dar și despre Scaun și Făuritorul de Scaune.

Apoi adormea, iar când se trezea, de fiecare dată, fata și banii nu mai erau.

Atunci se întorcea spre pereții întunecați din carton gudronat și căuta somnul, dar nu-l găsea, de aceea se ridica din pat și ieșea și cerceta din nou plaja până spre orizontul larg, sub cerul albastru sau sub norii întunecați, având deasupra capului păsările marine care se roteau și își țipau cântecele lipsite de înțeles către mare și către adierea încărcată de sare.

Clima era schimbătoare și, pentru că nu-și bătuse capul, nu știa niciodată ce anotimp era, dar vremea era când caldă și luminoasă, când friguroasă și sumbră, iar câteodată era lapoviță, și atunci simțea că îngheață, iar vânturile băteau în coliba întunecată, țiuind prin crăpăturile dintre scânduri și cartonul gudronat și stârnind nisipul de pe podea ca pe niște amintiri fărâmițate.

Adus înăuntru dintr-o parte sau alta de curenții de aer, nisipul se acumula în colibă, și atunci îl aduna cu grijă și îl azvârlea afară pe ușă, ca pe o ofrandă făcută vântului, și aștepta următoarea furtună.

Câteodată bănuia că acele inundații lente urmau un anumit model; dar nu a reușit să se concentreze pentru a descoperi care era acel tipar. În orice caz, la fiecare câteva zile trebuia să plece cu căruciorul până în orașul-parcare ca să vândă lucrurile culese de pe plajă și să facă rost de bani pentru mâncare și pentru fata care venea la coliba lui la fiecare cinci sau șase zile.

Orașul-parcare era schimbat de fiecare dată când îl vedea; erau create unele străzi noi, iar altele dispăreau, după cum soseau sau plecau mașinile-casă; totul depindea de locurile în care parcau oamenii. Existau unele repere destul de fixe, precum clădirea șerifului, împrejmuirea unde se afla combustibilul, căruța fierarului și zona în care caravanele de reparații ușoare își desfășurau activitatea, dar până și acelea se modificau treptat, totul fiind într-o mișcare constantă, astfel că geografia orașului-parc nu era niciodată la fel în timpul a două vizite consecutive. Simțea o satisfacție secretă constatând acea permanență incompletă și nu detesta vizitele făcute acolo, așa cum pretindea.

Drumul până acolo era presărat de șleauri și terenul era moale, și nu se scurta niciodată; spera mereu ca mișcările întâmplătoare ale orașului-parcare să aducă agitația și luminile mai aproape de coliba lui, dar asta nu se întâmpla, și de aceea se consola la gândul că dacă orașul-parcare ar ajunge mai aproape de coliba lui, atunci și oamenii și curiozitatea lor neroadă ar fi mai aproape de el.

În orașul-parcare era o fată, fiica unuia dintre negustorii cu care avea afaceri, care părea să țină la el mai mult decât ceilalți; îi făcea băuturi și îi aducea dulciuri din caravana tatălui ei și îi vorbea rareori, dar îi strecura mâncarea, zâmbea sfioasă și se îndepărta, însoțită de animalul ei de companie - o pasăre marină care nu putea zbura pentru că i se tăiase câte jumătate din fiecare aripă, astfel că o urma legănându-se și scoțând țipete.

El nu-i vorbea defel, pentru că nu avea ce să-i spună, și se ferea întotdeauna să privească silueta ei firavă, ștearsă. Nu știa care erau regulile de curtare în acele locuri și, cu toate că acceptarea băuturii și mâncării părea a fi calea cea mai comodă, nu voia să se amestece mai mult decât era nevoie în viața acelor oameni. Și-a spus că ea și familia ei se vor muta curând de acolo și accepta ceea ce ea îi oferea cu un semn din cap, dar fără să zâmbească sau să îi vorbească, și nu termina întotdeauna ceea ce i se dădea. A observat un tânăr care părea să se afle întotdeauna în preajmă când fata îl servea și, cum a surprins de câteva ori privirile lui, și-a dat seama că acesta o dorea pe fată, de aceea își muta de fiecare dată ochii în altă parte.

Într-o zi, când se întorcea la coliba lui dintre dune, tânărul l-a urmărit. Tânărul a mers în fața lui și a încercat să îl determine să vorbească; l-a lovit pe umăr și i-a strigat în față. El s-a prefăcut că nu înțelege. Tânărul a trasat linii pe nisip în fața lui, iar el a trecut cu căruciorul peste ele și s-a oprit privind și clipind nedumerit spre tânăr, ținându-și ambele mâini pe mânerul vehiculului, în vreme ce tânărul a strigat și mai tare la el și a trasat altă linie pe nisip între ei.

În cele din urmă, s-a săturat de tot acel spectacol, astfel că în altă ocazie când tânărul l-a împuns în umăr, l-a prins de braț, i l-a răsucit, silindu-l apoi să se întindă pe nisip și l-a ținut așa o vreme, apăsându-l încă o dată, dar atât cât să nu i-l rupă - a sperat el -, dar cu o forță suficientă pentru ca acesta să rămână chinuit de durere un minut sau două, astfel încât el să-și ia căruciorul și să plece peste dune.

Ideea a părut să dea roade.

Peste două nopți - după ce femeia venise ca de obicei la coliba lui, iar el îi povestise despre îngrozitoarea navă de luptă și despre cele două surori și bărbatul care încă nu fusese iertat -, fata a venit și i-a bătut în ușă. Pasărea de companie cu aripile mutilate a țopăit și țipat, în vreme ce fata, plângând, i-a spus că îl iubea și că se certase cu tatăl ei; el a încercat să o îndepărteze, dar ea s-a strecurat pe sub brațul lui și s-a aruncat plângând pe patul lui.

El a privit spre noaptea lipsită de stele și a văzut ochii păsării care amuțise. Apoi s-a apropiat de pat, a târât-o de pe el și a silit-o să iasă din colibă, după care a trântit ușa și a tras zăvorul.

Țipetele ei și ale păsării au pătruns prin spațiile goale dintre scânduri la fel ca nisipul. Și-a vârât degetele în urechi, apoi și-a tras pătura mizeră peste cap.

În următoarea noapte, familia ei, șeriful și probabil încă douăzeci de oameni din orașul-parcare au venit după el.

Fata fusese găsită în acea seară bătută, violată și ucisă, pe drumeagul care ducea spre coliba lui. A rămas în cadrul ușii și a privit mulțimea luminată de flăcările torțelor, a văzut ochii tânărului care o dorise pe fată și a înțeles totul.

Nu mai putea face nimic, pentru că sentimentul de vinovăție dintr-o pereche de ochi era anulat de dorința de răzbunare din ochii celorlalți, de aceea a închis ușa și a fugit traversând coliba și trecând prin scândurile subțiri de la celălalt capăt, și a dispărut printre dune, în noapte.

În acea noapte s-a luptat cu cinci dintre acei oameni și aproape că i-a ucis pe doi dintre ei, după care i-a găsit pe tânăr și pe unul dintre prietenii lui căutându-l fără niciun pic de tragere de inimă prin apropierea drumeagului.

L-a lovit pe prieten cu un ciomag, lăsându-l fără cunoștință, apoi l-a prins de gât pe tânăr. Le-a luat cuțitele de pe jos și a pus lama unuia la gâtul tânărului, după care l-a silit să meargă până la colibă.

A dat foc colibei.

După ce lumina a atras vreo zece-doisprezece oameni, ținându-l pe tânăr cu o mână, a urcat pe cea mai înaltă dintre dunele din jurul colibei incendiate.

Oamenii orașului-parcare l-au văzut pe străinul iluminat de flăcări. El l-a lăsat pe tânăr să cadă pe nisip și i-a aruncat ambele cuțite.

Băiatul a ridicat cuțitele și l-a atacat.

El a făcut o mișcare, l-a lăsat pe băiat să treacă pe lângă el și l-a dezarmat. A cules armele; apoi le-a aruncat, și ele s-au înfipt în nisip până la plăsele înaintea tânărului. Cu câte un cuțit în fiecare mână, acesta l-a atacat din nou. Încă o dată - aproape părând că nu face nicio mișcare - l-a lăsat pe tânăr să treacă în goană pe lângă el și i-a luat cuțitele din strânsoare. I-a pus piedică și, cât băiatul era căzut pe culmea dunei, a aruncat cuțitele spre el, făcându-le să se înfigă la un centimetru de o parte și de alta a capului său. Tânărul a scos un răcnet, a ridicat cuțitele și le-a aruncat în el.

El abia și-a mișcat capul, dar cuțitele i-a trecut șuierând pe lângă urechi. Oamenii care urmăreau scena iluminată de flăcări au clătinat din cap și au urmărit traiectoria cuțitelor, care s-au îndreptat spre dunele din spatele lor. Însă când s-au uitat din nou la străin, au rămas înmărmuriți, pentru că ambele cuțite erau în mâinile lui, culese din aer. Le-a aruncat din nou către băiat.

Acesta le-a prins, a scos un răcnet, s-a tăiat în încercarea de a le strânge bine în mâini, și s-a năpustit din nou spre străin, care l-a doborât, l-a lovit dezarmându-l și a ținut o vreme brațul lui deasupra genunchiului său, cu brațele ridicate, pregătit să i-l rupă… după care, l-a împins departe de el. A ridicat din nou cuțitele și le-a pus în palmele desfăcute ale băiatului.

L-a auzit apoi cum suspină pe nisipul întunecat; oamenii au urmărit totul în tăcere.

Străinul a aruncat o privire în urmă, gata să o rupă din nou la fugă.

Țopăind și fluturând din aripile oloage, bătând aerul și nisipul, pasărea a urcat până pe culmea dunei. S-a uitat la străin cu ochi iluminați de flăcări.

Urmărind dansul vâlvătăilor, oamenii din adâncitura din nisip au părut că îngheață.

Pasărea a mers legănat spre silueta tânărului care stătea întins pe nisip și a scos un țipăt. A bătut din aripi și a încercat să îi ciugulească ochii tânărului.

Băiatul a încercat să o alunge, dar pasărea a sărit în aer, a bătut din aripi, făcând să-i zboare câteva pene, iar când el i-a rupt o aripă, pe care a lăsat-o să cadă pe nisip, ea s-a întors cu fundul spre el și l-a împroșcat cu excrement lichid în față.

Băiatul a căzut cu fața în nisip. Trupul i se cutremura de suspine.

În timp ce coliba s-a prăbușit azvârlind scântei spre cerul neclintit al nopții, străinul a urmărit ochii oamenilor din adâncitura în nisip.

Într-un târziu, șeriful și tatăl fetei s-au apropiat și l-au luat pe tânăr de acolo, iar o lună mai târziu familia fetei a plecat; două luni apoi, corpul legat fedeleș al tânărului a fost coborât într-o groapă abia săpată în apropierea unei stânci și acoperit cu pietre.

Oamenii din orașul-parcare nu voiau să-i vorbească, dar unul dintre negustori a continuat să-i cumpere lucrurile găsite pe plajă. Zgomotoasele și obraznicele mașini-casă au încetat să mai vină pe drumul nisipos. Străinul nu le simțea lipsa. Și-a ridicat apoi un cort mic în apropiere de rămășițele colibei.

Femeia nu a mai venit la el; nu a mai revăzut-o. Și-a spus că primea atât de puțini bani pentru ceea ce strângea, astfel că nu ar fi fost de ajuns pentru mâncare și pentru a o plăti pe ea.

A descoperit însă că lucrul cel mai rău era că nu mai avea cui să-i vorbească.

Cam la cinci luni după ce își incendiase coliba, a văzut silueta așezată pe plajă, la mare distanță. A ezitat, apoi a continuat să înainteze.

Ajuns la douăzeci de metri de femeie, s-a oprit și a verificat cu atenție o bucată de năvod plasată la linia mareei, având flotoarele încă prinse și sclipind în lumina scăzută a dimineții ca niște sori țintuiți de pământ.

A aruncat o privire spre femeie. Ședea cu picioarele încrucișate și brațele strânse în poală și privea lung spre mare. Rochia ei simplă avea culoarea cerului.

S-a apropiat de ea și a lăsat noul sac din pânză alături de ea. Ea nu s-a mișcat.

S-a așezat lângă ea, și-a aranjat picioarele și brațele la fel ca ea și, imitând-o, a privit contemplativ spre mare.

După ce de țărm s-au apropiat și s-au spart o sută de valuri, a căror apă s-a retras, el și-a dres glasul.

— În câteva rânduri, am avut impresia că sunt supravegheat, a spus el.

O vreme, ea nu a spus nimic. Păsările marine se roteau prin aer, lansând chemări într-un limbaj pe care el încă nu reușise să îl deslușească.