Apoi, mormăind nemulțumită, s-a prăbușit pe pat.
Skaffen-Amtiskaw a socotit că încă nu sosise momentul potrivit pentru a-i spune lui Sma despre faptul că Zakalwe dispăruse.
— Dacă nu te superi, eu plec să arunc o privire prin navă, a spus drona, plutind de-a lungul șirului frumos aranjat de genți care alcătuiau bagajul lui Sma.
— Da, bine, du-te, a spus Sma și a făcut un semn a lehamite cu mâna, după care și-a smuls jacheta și a lăsat-o să cadă pe podea.
Drona aproape că ajunsese la ușă când Sma, cu o grimasă pe față, s-a ridicat în șezut și a spus:
— Stai puțin; ce a vrut să sugereze nava cu… destinația ei oarecum neclară? Nu știe încotro ne îndreptăm?
Hopa, a gândit drona.
S-a rotit în aer.
— Păi… a spus ea.
Sma și-a îngustat ochii.
— Mergem să îl recuperăm pe Zakalwe, nu?
— Da. Bineînțeles.
— Nu facem și altceva, adevărat?
— Sigur nu. Îl găsim pe Zakalwe, îl informăm și îl ducem pe Voerenhutz. Foarte simplu. Ni s-ar putea cere să mai rămânem acolo o vreme, pentru a supraveghea situația, dar acest lucru încă nu s-a stabilit.
— Da, da, mă așteptam la asta, dar… unde este Zakalwe?
— Unde este? a repetat drona. Păi, cum să spun… știi că asta e…
— Am înțeles, a spus Sma, exasperată. Atunci, măcar aproximativ.
— Nicio problemă, zis Skaffen-Amtiskaw retrăgându-se spre ușă.
— Nicio problemă? a spus Sma cu un aer întrebător.
— Da, nu e nicio problemă. Știm asta. Adică unde este.
— Bine, a spus Sma, dând din cap. Ei, bine?
— Bine și mai ce?
— Ei bine, a ridicat ea glasul, unde este?
— Crastalier.
— Cras…?
— Crastalier. Într-acolo mergem.
Sma a clătinat din cap și a căscat.
— N-am auzit de locul ăsta. S-a aruncat din nou pe pat și s-a întins. Crastalier. A căscat și mai tare; de data aceasta a dus mâna la gură. La naiba, puteai să-mi spui de la început.
— Îmi cer scuze, a spus drona.
— Hm. Lasă asta.
Sma a întins o mână, a fluturat-o prin fasciculul care controla luminile cabinei, astfel că acestea s-au stins treptat. A căscat încă o dată.
— Cred că o să mă culc. Scoate-mi cizmele, te rog.
Cu grijă, dar rapid, Skaffen-Amtiskaw i-a scos cizmele, i-a ridicat jacheta de jos și a atârnat-o într-un dulap, a vârât și gențile în același loc, apoi - când Sma s-a răsucit în câmpul patului, cu ochii închiși - s-a strecurat afară din încăpere.
A plutit în aer o vreme, privindu-și imaginea reflectată de lemnul lustruit de la celălalt capăt al coridorului.
„A fost cât pe ce“, și-a spus ea. Apoi a pornit în hoinăreală.
Potrivit orei navei, Sma sosise puțin după micul dejun. Când s-a trezit, era începutul după-amiezii. Tocmai își încheia toaleta, timp în care drona îi aranjase hainele în funcție de stil și culoare și le atârnase sau le împăturise, așezându-le în dulap, când s-a auzit soneria de la ușă. Purtând doar un șort, Sma a ieșit din baia mică, încă având gura plină de spumă de pastă de dinți. A încercat să rostească „Deschide“, dar spuma din gură a făcut ca monitorul camerei să nu îi recunoască vocea și comanda. De aceea s-a apropiat de ușă și a apăsat butonul de deschidere.
A căscat ochii larg, a icnit stropind în jur cu spumă de pastă de dinți, a făcut un salt înapoi și a simțit cum în gâtlej i se formează un răcnet.
La o clipă după ce căscase ochii și înainte ca semnalul de retragere din dreptul ușii să se transmită mușchilor de la picioare, în cabină s-a creat impresia de mișcare aproape invizibilă, urmată apoi de un bufnet și de un sfârâit.
Acolo, plasate între ea și ușă, se găseau toate cele trei proiectile-cuțit ale dronei, plutind cam la nivelul ochilor, sternului și vintrelor ei, Sma le-a văzut pe toate printr-o negură de câmp pe care mașina o azvârlise în fața ei. Apoi a anulat acel câmp.
