Nu a simțit nicio durere. Vuietul pe care îl auzise era de fapt mai încet. Privea satul și oamenii care stăteau ghemuiți. Imaginea s-a răsucit; a continuat să simtă smulgerea rădăcinilor părului de pe pielea capului. Apoi a fost întors.

Pe pieptul moale, lipsit de cap, curgea șuvoi sângele lui.

Acela am fost eu! a gândit el. Eu!

A fost răsucit încă o dată; bărbatul cu sabia ștergea sângele de pe lamă cu o cârpă. Cel cu vasul din lut ars încerca să nu privească în ochii lui larg deschiși și ținea vasul spre el, având capacul în cealaltă mână. Așadar, asta este, a gândit el, simțindu-se oarecum redus la un calm bizar. Apoi, urletul a părut să crească și să se stingă în același timp. Imaginea a căpătat nuanță roșiatică. S-a întrebat cât mai putea dura acea scenă. Cât de mult rezista un creier fără oxigen?

Acum, am devenit două persoane, gândi el, amintindu-și, dar rămânând cu ochii închiși.

Și s-a gândit la inima lui, acum oprită, și abia după aceea și-a dat seama și a vrut să strige, dar nu a putut, pentru că, în cele din urmă, o pierduse. Un alt nume s-a alcătuit în mintea lui. Dar…

Urletul a spintecat cerul. A simțit cum strânsoarea fetei a slăbit. Expresia de pe fața tânărului care ținea vasului era aproape comic de temătoare. Oamenii din mulțime au ridicat capetele; mugetul a devenit un urlet, o explozie de aer a azvârlit praf în aer și a făcut-o pe fata care îi ținea capul să se legene pe picioare; o formă întunecată s-a rotit cu rapiditate prin aerul de deasupra satului.

Ceva mai târziu… se auzi pe sine gândind alunecând departe.

A urmat alt zgomot preț de o secundă sau două - țipete, probabil - și ceva l-a izbit în cap, după care, simțind praf în gură și ochi, s-a rostogolit… dar începuse să își piardă interesul față de orice și s-a simțit fericit să permită întunericului de deasupra să îl cuprindă. Poate era recuperat din nou, ceva mai târziu.

Însă totul părea să i se întâmple altcuiva.

Când s-a auzit zgomotul îngrozitor, iar stânca mare și întunecată a aterizat în mijlocul satului - imediat după ce ofranda cerului fusese separată de corpul lui și astfel se alăturase aerului -, toți oamenii au fugit, îndepărtându-se de negura care se subția, pentru a se afla cât mai departe de lumina care urla sfredelitor. Scâncind, s-au strâns toți lângă puțul care le oferea apă.

După doar cincizeci de bătăi de inimă. Forma întunecată a apărut din nou deasupra satului, înălțându-se încețoșată în negurile subțiri din apropierea cerului. De astă dată nu a urlat, ci s-a mișcat rapid cu un zgomot precum al vântului și s-a redus la nimic.

Șamanul și-a trimis novicele să vadă cum stăteau lucrurile; tânărul, nesigur pe picioare, a dispărut în negură. A revenit, iar șamanul i-a condus pe oamenii încă îngroziți spre sat.

Cadavrul celui care fusese oferit spre cer a continuat să atârne moale pe cadrul din lemn, aflat pe culmea movilei. Capul lui dispăruse.

După multe incantații și după ce măruntaiele au fost tocate evidențiind forme în neguri și trei transe, preotul și novicele său au socotit că acela era un semn bun, dar, în același timp, un avertisment. Au sacrificat pentru carne un animal care aparținea familiei fetei care scăpase din mână capul ce fusese oferit cerului, și a plasat capul acestuia în vasul din lut ars, în locul celuilalt.

Cinci

— Dizzy! Tu cum naiba te simți?

A prins-o de mână și a ajutat-o să urce pe pontonul din lemn de pe acoperișul modulului care tocmai ieșise din imersiune. Și-a petrecut mâinile în jurul trupului ei. 

— Mă bucur să te revăd! a spus el, apoi a râs. 

Sma l-a bătut ușor peste talie și a descoperit că nu dorea să-l îmbrățișeze. El n-a părut să bage de seamă.

I-a dat drumul și apoi a coborât privirea și a văzut drona apărând din modul.

— Și Skaffen-Amtiskaw! Ți se permite să ieși în lume fără gardă de corp?

A cuprins-o pe Sma pe după talie cu un braț.

— Haideți la colibă; să luăm prânzul.

— De acord.

Au mers de-a lungul debarcaderului din lemn până la o alee pietruită care traversa nisipul și au ajuns la umbra copacilor. Aceștia aveau culoarea albastru și violet; coroane uriașe și pufoase de culoare întunecată, profilate pe fundalul cerului de un albastru-deschis și mișcate de adierea caldă, intermitentă. Emanau parfumuri delicate din părțile superioare ale trunchiurilor alb-argintii. Când alți oameni au trecut pe alee, drona s-a ridicat de două ori până deasupra copacilor.

Bărbatul și femeia au mers pe străzile luminate de soare care treceau printre copaci și au ajuns la un lac mare a cărui apă tremurătoare reflecta aproape douăzeci de cabane; un hidroavion mic, zvelt, a alunecat până lângă ponton. Au ajuns în pâlcul de clădiri și au urcat câteva trepte spre un balcon care dădea spre lacul și canalul îngust care ieșea din lagună spre cealaltă parte a insulei.

Soarele își cernea lumina printre coroanele copacilor; umbrele se mișcau încoace și încolo de-a lungul verandei, a mesei mici și a celor două hamacuri.

I-a făcut semn lui Sma să se așeze pe primul hamac; curând a apărut o servitoare căreia i-a dat comanda pentru amândoi. După plecarea acesteia, Skaffen-Amtiskaw s-a apropiat în planare și s-a așezat pe peretele verandei, cu fața spre lac. Sma s-a așezat cu atenție în hamac.

— E adevărat că deții insula asta?

— Hm… părând nesigur, el a privit în jur, apoi a dat aprobator din cap. A, da, sigur.

Și-a aruncat sandalele și s-a lungit pe celălalt hamac, făcându-l să se legene. A ridicat o sticlă de pe podea și la fiecare legănare a hamacului a turnat din sticlă în cele două pahare de pe măsuță. Când a terminat, s-a legănat mai tare pentru a putea ridica paharul ei pentru a i-l înmâna.

— Mulțumesc.

Zakalwe a sorbit din pahar și a închis ochii. Ea a rămas cu ochii la paharul pe care el îl ținea cu ambele mâini pe piept și a urmărit lichidul legănându-se într-o parte și în alta, lent, cafeniu. Și-a mutat privirea spre fața lui și a observat că nu se schimbase; avea părul ceva mai închis la culoare decât ținea ea aminte; pieptănat pe spate și lăsând liberă fruntea bronzată, prins la spate în coadă. În mare formă, ca întotdeauna. Nu arăta mai bătrân, desigur, pentru că, drept plată pentru ultima misiune, vârsta îi fusese stabilizată.

El a deschis încet ochii cu pleoape grele și s-a uitat la ea, apoi a zâmbit treptat. Ochii lui păreau mai bătrâni, a gândit Sma. Dar poate se înșela.

— Așadar, a spus ea, aici te joci, Zakalwe, așa e?

— Dizzy, ce insinuezi?

— Am fost trimisă pentru a te lua înapoi. Vor să pleci în altă misiune. Sigur ți-ai dat seama de asta, de aceea te rog să-mi spui dacă îmi pierd vremea aici sau nu. Nu am chef să fac efortul de a te convinge.

— Dizzy! a exclamat el părând jignit și, ridicându-și picioarele din hamac, le-a așezat pe podea; după aceea a zâmbit. Nu te mai purta așa, sigur că nu-ți pierzi vremea. Mi-am și pregătit bagajul.

I-a zâmbit ca un copil fericit, iar fața lui a rămas deschisă și zâmbitoare. Sceptică, Sma l-a măsurat cu o senzație de ușurare.

— Și atunci de ce ocolul ăsta?

— Ce ocol? a spus el cu un aer nevinovat și s-a așezat din nou în hamac. Trebuia să vin până aici ca să-mi iau rămas-bun de la o prietenă, asta e tot. Dar sunt pregătit să vin. Care e schema?

Rămasă cu gura deschisă, Sma l-a privit cu ochi mari. Apoi s-a întors spre dronă.

— Putem pleca imediat?

— Nu, a spus Skaffen-Amtiskaw. Potrivit cursului urmat de VSG, mai puteți rămâne aici două ore, după care reveniți pe Xenofobul; acesta poate face joncțiunea cu Ce peste aproximativ treizeci de ore. S-a răsucit și s-a uitat la bărbat. Dar avem nevoie de ceva cert. VSG-ul de o teratonă care se apropie are la bord douăzeci și opt de milioane de oameni; dacă va trebui să oprească aici, va trebui ca mai întâi să încetinească, de aceea trebuie să știe cu precizie. Chiar vii? În după-amiaza asta?

— Dronă, ți-am spus. O voi face. S-a aplecat apoi spre Sma. Despre ce este vorba?

— Voerenhutz, i-a răspuns ea. Tsoldrin Beychae.