Drona a tăcut brusc.

— Skaffen-Amtiskaw? a întrebat uimită Sma.

— Ei bine, a spus rar drona, gagica tocmai a făcut țăndări o mulțime de ornamente și câteva piese de mobilier foarte valoroase, și apoi s-a trântit în pat plângând… dar, fără legătură cu asta, Zakalwe s-a așezat în mijlocul salonului cu un pahar mare de băutură în mână și a spus (citez), „În regulă, dacă ești tu, Sma, vino să stăm de vorbă.“

Sma s-a uitat la imaginea de pe ecran. Înfățișa micul atol, insula centrală, înverzită, părând strivit între albastrul cerului și verdele oceanului.

— Știi ceva? a spus ea. Cred că aș vrea să-l ucid pe Zakalwe.

— Asta e o replică. Ieșim la suprafață?

— La suprafață. Să mergem să discutăm cu nenorocitul acela.

X

Lumină. Puțină lumină. Nu foarte multă. Aer duhnind și durere pretutindeni. Îi venea să urle și să se zvârcolească, dar nu putea să respire și să-și miște nimic. O umbră întunecată și distrugătoare creștea, exterminând orice gând, apoi și-a pierdut cunoștința.

Lumină. Puțină lumină. Nu foarte multă. Și-a dat seama că exista și durere, dar, într-un anume fel, ea nu părea chiar atât de importantă. Acum o privea altfel. Asta trebuia să facă; să o gândească în mod diferit. S-a întrebat cum de îi venise acea idee și a părut că-și amintește că fusese învățat să facă asta.

Totul era metaforic; toate lucrurile erau altceva decât ele însele. Durerea, de exemplu, era un ocean, iar el era în derivă pe el. Corpul îi era un oraș, iar mintea, o citadelă. Orice comunicare dintre cele două părea să se fi întrerupt, dar în interiorul cetății care era mintea lui încă avea putere. Partea de conștiință care îi spunea că durerea nu doare, că toate lucrurile erau ca alte lucruri, era ca și cum… a descoperit că îi venea greu să găsească o comparație. Probabil o oglindă fermecată.

În timp ce se gândea la asta, lumina se stingea treptat, iar el aluneca din nou în beznă.

Lumină. O oarecare lumină (mai fusese acolo, nu?). Nu prea mult. Părea să fi părăsit foișorul care îi era mintea, iar acum se afla într-o ambarcațiune lovită de furtună, care lua apă, și imaginile dansau în fața ochilor lui.

Lumina a crescut treptat în intensitate, până a devenit aproape dureroasă. Brusc, s-a simțit îngrozit, fiindcă i s-a părut că era de fapt pe o ambarcațiune care scârțâia și lua apă, azvârlită cu repeziciune de colo până colo pe oceanul întunecat și clocotitor, prins în colții unei furtuni pline de urlete, dar acum era lumină, iar aceasta părea să vină de undeva de deasupra lui, și când a încercat să se uite la mâna lui sau la ambarcațiunea minusculă, nu a putut vedea nimic. Lumina puternică îi bătea în ochi, dar nu reușea să lumineze nimic altceva. Ideea l-a îngrozit; ambarcațiunea mică era inundată de un val, iar el se scufunda din nou în oceanul de durere, arzând prin fiecare por al pielii. Din fericire, undeva, cineva a apăsat pe un comutator, iar el a alunecat spre adânc, spre beznă, tăcere și… lipsa durerii.

Lumină. Puțină lumină. Și-a adus aminte de asta. Lumina îi înfățișa o barcă mică, asaltată de valurile unui ocean întunecat și nesfârșit. Dincolo de el, deocamdată de neatins, pe o insulă, exista o mare citadelă. Și se auzeau sunete. Sunete… Asta era ceva nou. Mai fusese acolo, dar nu auzise nimic. A încercat cu disperare să asculte, dar nu a reușit să distingă vorbele. Cu toate astea, și-a format impresia că probabil cineva punea întrebări.

Cineva punea întrebări… Cine? A așteptat un răspuns, lăuntric sau din afară, dar nu a receptat nimic de nicăieri; s-a simțit rătăcit și abandonat, iar cel mai rău lucru era că se simțea abandonat de sine însuși.

A hotărât să-și pună câteva întrebări. Ce era citadela? Asta era mintea lui. Citadela trebuia să aibă în apropiere un oraș, corpul lui, dar se părea că cineva cucerise orașul și că doar castelul, turnul, rămăseseră. Ce era barca și ce era oceanul? Oceanul era durere. Acum se afla în barcă, dar înainte de asta se găsise în ocean, acoperit de apă până la gât, iar valurile se spărseseră deasupra lui. Barca era… o tehnică deprinsă, care îl apăra de durere, fără să îl lase să uite că ea exista, dar ținând departe de el efectele ei devastatoare, îngăduindu-i să gândească.

Deocamdată, toate bune, a gândit el. Bine, dar ce este acea lumină?

Probabil că trebuia să se întoarcă la ea. Același lucru și cu întrebarea: Ce este acel sunet?

A încercat altă întrebare: Unde se întâmplă toate astea?

Și-a pipăit hainele îmbibate de apă, dar nu a găsit nimic în vreun buzunar. A căutat o etichetă cu numele lui despre care simțea că trebuia să fie cusută pe guler, dar se părea că ea îi fusese smulsă. A căutat mica ambarcațiune, dar tot nu a găsit răspunsuri. De aceea, a încercat să își imagineze că se găsea într-un turn îndepărtat, aflat deasupra valurilor uriașe, și s-a văzut pătrunzând într-un depozit ca o peșteră, în care domnea harababura și absurdul, în care se găseau amintiri îngropate adânc în castel… dar nu a putut vedea nimic în amănunt. A închis ochii și a plâns de frustrare, în vreme ce barca se cutremura și se răsturna sub el.

Când a deschis ochii, ținea într-o mână un petic de hârtie pe care era tipărit cuvântul FOHLS. A rămas atât de surprins, încât a dat drumul bucății de hârtie; vântul a înșfăcat-o și a dus-o departe, spre cerul întunecat de deasupra valurilor întunecate. Însă reușise să își amintească. Fohis era răspunsul. Planeta Fohis.

S-a simțit ușurat, dar și puțin mândru. Descoperise ceva.

Dar ce căuta acolo?

Funeralii. A părut că își aduce aminte ceva despre o înmormântare. Sigur nu fusese a lui.

Murise? S-a gândit o vreme la acea întrebare. A presupus că era posibil. Poate că, până la urmă, exista și viață după moarte. Ei bine, dacă exista viață după moarte, va învăța ceva. Acea mare de durere era pedeapsa divină? Lumina era un zeu? Și-a dus mâna peste copastia bărcii, pătrunzând în durere; ea l-a copleșit, astfel că și-a retras-o. Un zeu crud, dacă așa stăteau lucrurile. Dar ce se întâmplă cu tot ce am făcut pentru Cultură? a vrut el să întrebe. Asta nu anulează o parte dintre faptele rele? Ori ticăloșii aceia mulțumiți de sine greșiseră de la început până la sfârșit? Doamne, cât de mult ar dori să se întoarcă pentru a le spune câteva cuvinte. Și-a imaginat expresia de pe fața lui Sma!

Însă gândea că nu murise. Nu fuseseră funeraliile lui. Și-a amintit turnul cu vârful plat, aflat lângă faleza care dădea spre mare, când ajutase la transportarea cadavrului unui bătrân războinic până acolo. Da, murise cineva, iar el era înmormântat printr-o ceremonie.

Ceva l-a sâcâit.

Brusc, s-a prins de copastia din lemn putred a bărcii și a privit cu ochii larg deschiși spre oceanul agitat.

A văzut o navă. Când și când, putea vedea o navă, aflată foarte departe. Părea ceva mai mare decât un punct, iar până la ea se tălăzuia apa oceanului, dar sigur era o navă. În sinea lui a părut să se deschidă o gaură; măruntaiele i s-au prăbușit prin ea.

Credea că recunoaște nava.

Apoi barca s-a destrămat și el a căzut printre rămășițele ei, prin apa de dedesubt, apoi a ieșit azvârlind stropi de apă, ajungând din nou să aibă aer, și atunci a văzut un punct pe suprafața ei, spre care se prăbușea. Era o altă mică ambarcațiune; s-a izbit de ea, prin mai multă apă, prin mai mult aer, printre resturile unei ambarcațiuni, prin alt strat de apă și alt nivel de aer.

Hei - a gândit o parte a minții lui, în timp ce se prăbușea -, asta seamănă cu felul în care Sma a descris Realitatea.

…stropit de alte și alte valuri, prin apă, apoi ieșind la aer, îndreptându-se spre alte talazuri…

Asta nu avea să se sfârșească. Și-a adus aminte că Realitatea pe care Sma o descrisese se extindea permanent; puteai cădea prin ea la nesfârșit; chiar etern, nu doar până la sfârșitul universului; practic, o veșnicie.

Asta nu va merge a gândit el. Va trebui să înfrunte nava.

A căzut într-o ambarcațiune mică, scârțâitoare, care lua apă.

Nava era mult mai aproape. Era uriașă, întunecată și înțesată de tunuri ale căror țevi stăteau ațintite spre cer și se îndrepta direct spre el, iar valul de provă era un uriaș V de spumă, despicat de etrava ei.

La naiba, nu va reuși să se dea la o parte din calea ei. Despicând apa, curbele brutale ale provei goneau spre el. A închis ochii.

Cândva, odată ca niciodată, a existat… o navă. Una uriașă. O navă destinată să distrugă lucruri: alte nave, oameni, orașe… Era foarte mare și fusese gândită să ucidă oameni și să îi ferească pe oamenii dinăuntru de a fi uciși.

S-a străduit să nu își aducă aminte cum se numea acea navă. În schimb, a văzut nava instalată cumva aproape de mijlocul unui oraș și s-a simțit derutat, astfel că nu și-a dat seama cum de ajunsese ea acolo. Din anumite motive, nava a început să arate ca un castel, iar acest lucru era și nu era logic. A început să se simtă înspăimântat. Numele navei era ca o uriașă creatură marină, care se izbea de copastia ambarcațiunii lui; ca un berbec ce azvârlea cu un sunet înfundat în zidurile foișorului castelului în care se afla el. Știind că era doar un nume, a încercat să îl blocheze, nu voia să-l audă, deoarece asta îl făcea întotdeauna să se simtă prost.

Și-a pus palmele peste urechi. Asta a dat roade doar pentru o clipă. Însă nava, prinsă în piatră, în apropiere de centrul orașului, a tras cu tunurile sale masive, scoțând fum negru și flăcări alb-gălbui, și a înțeles ce va urma, de aceea a încercat să țipe, pentru a acoperi zgomotul, dar când acesta a sosit, a descoperit că tunurile rostiseră numele navei, și acel zgomot a sfârtecat ambarcațiunea, a dărâmat castelul și a răsunat prin oasele și spațiile goale din țeasta lui, precum râsul unui zeu dement, pentru totdeauna.

Apoi lumina s-a stins, iar el, recunoscător, s-a scufundat, îndepărtându-se de acel sunet acuzator, groaznic.

Lumină. Staberinde, a spus o voce calmă, venind de undeva din interior. Staberinde. E doar un cuvânt.

Staberinde. Nava. S-a întors cu spatele spre lumină, coborând din nou în beznă.