— Situația e ceva mai clară, a spus Skaffen-Amtiskaw. Există între zece și douăsprezece sisteme în care s-ar putea afla acum, dacă a plecat după ce a distrus proiectilul-cuțit, și a plecat cu una dintre cele mai rapide nave care există. Din fericire, nivelul tehnic al acelei metacivilizații nu este chiar atât de înalt. Drona a șovăit, apoi a continuat: Sinceră să fiu, am fi reușit să îl prindem din urmă dacă am fi acționat rapid și în forță, imediat… Dar cred că Mințile controloare au fost atât de impresionate de trucul lui Zakalwe, încât au socotit că merita să fugă. Noi am instituit o supraveghere generală a acelui volum, dar căutarea a devenit serioasă în ultimele zece zile. Aducem nave și oameni de unde se poate; sunt convinsă că îl vom găsi.
— Dronă, zece sau douăsprezece sisteme? a întrebat Sma, clătinând din cap.
— Peste douăsprezece planete, probabil trei sute de habitate spațial mari… fără a include aici navele, desigur.
Sma a închis ochii. A clătinat din nou din cap.
— Nu-mi vine să cred.
Skaffen-Amtiskaw a socotit că era mai bine să tacă.
Femeia a deschis ochii.
— Îmi dai voie să fac o sugestie, două?
— Desigur.
— Lăsați naibii habitatele. Și orice planetă care nu este chiar Standard; verificați… hm, deșerturi, zone temperate; păduri, dar nu jungle, în niciun caz jungle. A făcut un gest din umeri, apoi s-a frecat cu o mână la gură. Dacă încă încearcă să rămână ascuns, nu-l vom găsi. Dacă a vrut doar să își trăiască viața fără a fi urmărit, avem o șansă. A, și vedeți unde sunt războaie, bineînțeles. Mai ales războaie care nu sunt prea mari… dar interesante, înțelegi ce vreau să spun?
— Am înțeles. S-a transmis.
În mod normal, drona ar fi manifestat dispreț față de asemenea deducții psihologice ale unor amatori, dar de această dată a hotărât să își muște în mod metaforic limba, astfel că a transmis remarcile lui Sma către nava care nu răspundea, pentru a le retransmite flotei de cercetare aflate înaintea lor.
Sma a inspirat adânc, iar umerii i s-au ridicat și coborât.
— Petrecerea continuă?
— Da, a spus Skaffen-Amtiskaw oarecum surprinsă.
Sma a sărit din pat și a îmbrăcat costumul de Xeny. Ei bine, să nu stricăm petrecerea.
Și-a fixat costumul, a ridicat capul din blană cafeniu-gălbuie și a pășit spre ușă.
— Sma, a spus drona, plutind în urma ei. Am crezut că vei fi furioasă din cale-afară.
— S-ar putea să fiu după ce trece efectul drogului calm, a recunoscut ea, deschizând ușa și așezându-și capul de animal. Acum însă chiar nu mai vreau să mă preocupe.
Au ieșit pe coridor. S-a uitat spre mașina învăluită în câmpuri clare, care venea în urma ei.
— Hai, dronă, e vorba de un bal mascat. Dar de data asta încearcă ceva mai interesant decât nava de război.
— Hm, a făcut drona. Ai vreo sugestie?
— Nu știu, a spus Sma oftând. Ce ți s-ar potrivi? Cu alte cuvinte, care e rolul perfect pentru o ticăloasă ipocrită și dominatoare care nu manifestă încredere sau respect față de o altă persoană?
În timp ce se apropiau de zgomotele și luminile petrecerii, drona a rămas tăcută. De aceea, s-a întors și, în locul dronei, a văzut un bărbat bine proporționat, atrăgător, dar cu un aspect oarecum anonim, care o urma pe coridor, ridicând privirea spre ea.
Sma a izbucnit în râs.
— Da, foarte bine. A mai făcut câțiva pași pe coridor. Dacă mă gândesc mai bine, preferam nava de război.
XI
Nu scria niciodată pe nisip. Respingea până și ideea de a lăsa urme pe nisip. Vedea în asta o tranzacție într-un singur sens; se ocupa de graparea plajei, iar marea îi punea la dispoziție materialele necesare. Nisipul era mijlocitorul, evidențiind bunurile, ca și cum ar fi fost o tejghea lungă și umedă a vreunui magazin. Îi plăcea simplitatea acelui aranjament.
Câteodată urmărea navele trecând undeva departe pe mare. Când și când, își dorea să fie una dintre acele siluete minuscule și întunecate în drum spre cine știe ce loc exotic ori îndreptându-se - când imaginația îi devenea mai bogată - spre un port sigur, spre lumini pâlpâitoare, râsete prietenoase, prieteni și îmbrățișări de bun venit. Însă de obicei nu lua în seamă punctele neclare, iar atunci se ridica în picioare și continua să meargă și să strângă, ținându-și ochii îndreptați spre panta cafeniu-cenușie a plajei scăldate de valuri. Orizontul era limpede, îndepărtat și pustiu, vântul cânta cu glas scăzut printre dune, iar păsările marine se roteau și scoteau țipete liniștitor de aleatoriu și certărețe pe cerul rece de deasupra capului.
Din interior apăreau câteodată mașinile-casă, zgomotoase și obraznice. Mașinile-casă erau împovărate de metal strălucitor și lumini orbitoare, aveau ferestre multicolore și grile foarte ornamentate, erau înțesate de drapele și doldora de picturi debordând de imaginație, dar prost executate și, supraîncărcate, gemeau și se îndoiau când veneau cu motoarele tușind, dând rateuri și scuipând fum pe drumul nisipos dinspre parcare. Adulții erau aplecați peste geamuri, stăteau într-un picior pe scările mașinilor, atârnau de scările și chingile care le acopereau părțile laterale sau ședeau pe acoperișul lor răcnind și scoțând țipete ascuțite.
Veneau să îl vadă pe ciudatul om care locuia într-o colibă caraghioasă din lemn, între dunele de nisip. Erau fascinați, chiar dacă se arătau oarecum oripilați de ciudățenia de a trăi în ceva care era săpat în pământ, ceva care nu se putea mișca. Se holbau la linia în care lemnul și acoperișul, impermeabilizate cu smoală, se întâlneau cu nisipul, ca și cum ar fi căutat contactul roților cu nisipul. Vorbeau între ei, încercau să-și imagineze cum era să ai probabil aceeași priveliște și același fel de vreme tot timpul. Deschideau ușa șubredă și scârțâitoare și adulmecau aerul întunecat, fumegos, mirosind a om, din interiorul colibei, apoi o închideau grăbiți, afirmând că sigur era nesănătos să trăiești într-un asemenea loc, unit cu pământul. Insecte. Putreziciune. Aer stătut.
El îi ignora. Le înțelegea limba, dar se prefăcea că nu o cunoaște. Știa că populația mereu schimbătoare a parcării de pe uscat îl numea omul-copacilor, deoarece le plăcea să își imagineze că el își înfipsese rădăcini în sol, la fel ca și coliba lui fără de roți. Oricum, de cele mai multe ori, atunci când oamenii veneau la coliba lui, el era plecat. Acei oameni și-au pierdut interesul foarte curând, a descoperit el; se duceau spre marginea țărmului ca să țipe când se udau pe picioare și aruncau pietre spre valuri sau construiau mici mașini din nisip; apoi se urcau din nou în mașinile-cămin și, cu motoarele pufnind și roțile scârțâind, plecau spre uscat în zgomot de claxoane, lăsându-l din nou singur.
Tot timpul descoperea cadavre de păsări marine, iar odată la câteva zile găsea și corpurile unor mamifere. Algele și florile de mare zăceau împrăștiate pe nisip ca niște confetti de după o petrecere și - atunci când erau uscate - fâlfâiau în vânt și se destrămau treptat dezintegrându-se în cele din urmă, pentru a fi suflate spre mare sau departe spre uscat ca niște nori sclipitori de culoare și descompunere.
Într-o zi a găsit cadavrul umflat al unui marinar, adus la mal de valurile oceanului, cu extremitățile ciugulite de pești și cu un picior legănându-se încet în mișcarea ritmică a apei. A rămas acolo și s-a uitat o vreme la acel om, apoi a golit sacul din pânză cu lucruri culese de pe plajă, l-a rupt ca un giulgiu și a acoperit cu el capul și torsul omului. După aceea s-a dus în orașul-parcare, de astă dată fără să împingă în fața lui căruciorul din lemn în care își căra micile comori aruncate de valuri pe țărm, și i-a spus șerifului despre marinar.
În ziua în care a găsit scăunelul, l-a ignorat, dar acesta era tot acolo și când s-a întors prin acea porțiune de plajă. A mers mai departe, iar în ziua următoare a cercetat plaja în cealaltă direcție, spre orizontul plat și, cu toate că socotise probabil că furtuna din acea noapte îl va muta din acel loc, l-a găsit acolo din nou în dimineața următoare și l-a luat, după care, ajuns la coliba lui, l-a reparat cu sfoară, i-a făcut un alt picior dintr-o creangă adusă de ape și l-a așezat lângă ușă, dar nu s-a așezat niciodată pe el.
La fiecare cinci sau șase zile, la colibă sosea o femeie. O cunoscuse în orașul-parcare la scurt timp după ce sosise acolo, în cea de-a treia sau a patra zi de beție. Dimineața o plătea, după părerea lui mai generos decât se aștepta ea, deoarece el știa că femeia se temea de coliba ciudată care nu se mișca.
Femeia îi vorbea despre fostele ei iubiri, despre vechile și noile ei speranțe, dar el o asculta cu mintea în altă parte, știind că ea își închipuia că el nu înțelegea cu adevărat ceea ce îi povestea. Când vorbea, bărbatul folosea altă limbă, iar povestea devenea chiar mai puțin credibilă. În întuneric, femeia stătea lipită de el, cu capul pe pieptul lipsit de cicatrice, în timp ce el îi vorbea, iar glasul lui nu avea ecou în spațiul dintre pereții fragili din lemn ai colibei și îi povestea, în cuvinte pe care ea nu le înțelegea, despre tărâmul fermecat în care fiecare om era un vrăjitor și în care nimeni nu trebuia să ia hotărâri cumplite, iar sentimentul vinovăției era aproape necunoscut, sărăcia și degradarea erau lucruri despre care trebuia să le vorbești copiilor ca să priceapă cât de norocoși erau și despre faptul că nimeni nu avea inima frântă.
I-a vorbit despre un bărbat, un războinic, care lucrase pentru vrăjitori și făcuse lucruri pe care aceștia nu puteau sau nu se îndurau să le facă și care acum nu mai putea lucra pentru ei, pentru că în cursul unei campanii personale de a se debarasa de o povară pe care nu voia să o recunoască - și pe care nici măcar vrăjitorii nu o descoperiseră - constatase, în cele din urmă, că nu făcuse decât să adauge ceva acelei poveri, iar capacitatea lui de a o purta nu era chiar nesfârșită.
