Lumină. Dar și sunete; o voce. La ce mă gândeam mai devreme? (Și-a adus aminte ceva despre un nume, dar l-a ignorat.) Înmormântare. Dureri. Și nava. Exista o navă. Ori existase. Poate încă există, pentru toți… dar mai era ceva despre o înmormântare. Te afli aici pentru înmormântare. Asta te-a derutat mai devreme. Ai crezut că erai mort, dar, de fapt, doar trăiai. Și-a adus aminte ceva despre ambarcațiuni, oceane, castele și orașe, dar nu a mai reușit să le vadă.

Acum, de undeva, vine atingerea, iar ea vine de undeva din afară. Nu durere, ci atingere. Două lucruri diferite…

Din nou, atingerea. Dă impresia că este atingerea unei mâini; una care îi atingea fața, provocând mai multă durere, însă tot o atingere și, perceptibil, o mână. Fața îl durea îngrozitor. Probabil că fața lui arăta îngrozitor.

Unde mă aflu? Prăbușire. Funeralii. Fohis.

Prăbușire. Desigur; numele meu e…

Prea greu.

Și atunci, ce să fac?

Asta e mai ușor. Ești un agent plătit al celei mai avansate - în fine, a celei mai energice - civilizații de umanoizi din… Realitate? (Nu.) Din Galaxie? Da, din galaxie… iar tu ai reprezentat-o la niște… funeralii, și te-ai întors într-un aparat de zbor ridicol, pentru a fi preluat și dus departe de acolo, când la bordul aparatului s-a petrecut ceva… și el văzuse flăcări și… și văzuse acea junglă plutind spre dreapta… după aceea, nimic, și doar durere, nimic altceva decât durere. După care, o alunecare și o plutire, intrând și ieșind din acel regat al durerii.

Și-a atins din nou fața cu o mână. De această dată a reușit să vadă ceva. A crezut că arăta ca un nor, ori ca o lună prin nori, rămasă nevăzută, dar reușind să-și trimită strălucirea prin ei.

Probabil că acele două lucruri aveau legătură între ele, a gândit el. Da; iată că revine și, da, uite: senzații, percepții; mâna din nou lipită de față. Gâtlejul, înghițind, apă, sau un anume lichid. Ți se dă ceva de băut. Din felul cum alunecă pe gâtlej, pare a fi… da, în capul oaselor, stăm drepți, nu pe spate. Mâinile, mâinile lui, ele sunt… o senzație de deschidere, foarte deschisă, foarte vulnerabilă, despuiată de orice.

A crezut că trupul lui aducea înapoi durerea. A hotărât să renunțe la asta. Să încerce altceva.

Să încerce din nou senzația de prăbușire. Revenit de la înmormântare și de la deșertul apărut în față… ba nu, munți. Ori era vorba de o junglă? Nu-și putea aminti. Unde ne aflăm? În junglă, ba nu… în deșert, nu… și atunci? Habar n-am.

Adormit, a gândit pe neașteptate; în noaptea aceea, în avion, dormeai și ai avut la dispoziție suficient timp ca să te trezești pe întuneric și să vezi flăcările, după care ai început să îți dai seama înainte ca lumina să explodeze în capul tău. După aceea, durere. Dar nu ai văzut solul plutind, năpustindu-se pentru a te întâmpina, pentru că întunericul era deplin.

Când și-a revenit din nou, totul se schimbase. S-a simțit vulnerabil și expus. În timp ce a deschis ochii și a încercat să-și aducă aminte cum să vadă, a distins încet dâre prăfuite de lumină în semiîntunericul cafeniu și a văzut vase din lut ars în apropierea unui perete din pământ sau chirpici, apoi o vatră mică în mijlocul încăperii și sulițe rezemate de un zid, dar și alte arme. Încordându-și gâtul pentru a-și înălța capul, a reușit să vadă și altceva: cadrul grosolan din lemn de care era legat.

Cadrul din lemn avea forma unui pătrat; două scânduri în diagonală alcătuiau un X înăuntrul pătratului. Era gol, cu mâinile și picioarele legate, fiecare membru de câte un colț al ramei, care era proptită de un zid la un unghi de aproximativ patruzeci și cinci de grade. O chingă groasă din piele era înfășurată în jurul taliei pentru a-l fixa de centrul X-ului, iar pe tot corpul erau urme de sânge și vopsea.

Și-a lăsat gâtul moale.

— Fir-ar să fie, s-a auzit spunând cu glas hârâit.

Nu-i plăcea cum stăteau lucrurile.

Unde naiba era Cultura? Trebuiau să-l salveze; asta era treaba lor. El le făcea treburile murdare, iar ei trebuiau să îi poarte de grijă. Așa suna înțelegerea. Și atunci unde naiba erau?

Durerea a revenit, de astă dată ca un vechi prieten, aproape de peste tot. Când își încorda gâtul avea dureri. Avea o durere de cap (probabil o comoție); nasul rupt, coaste fisurate sau rupte; un braț rupt și ambele picioare rupte. Probabil și leziuni interne; măruntaiele îl dureau; de fapt pe dinăuntru avea cele mai mari dureri. Se simțea umflat și în descompunere.

La naiba, gândi, probabil că sunt pe moarte.

Și-a mutat capul și a făcut o grimasă (durerea se scurgea în el ca și cum o cochilie protectoare de pe piele crăpa din cauza mișcării), și s-a uitat la frânghiile care îl țintuiau de cadrul din lemn. Întinderea nu era nicidecum modalitatea de a trata fracturile, și-a spus el, apoi a râs foarte scurt, pentru că, la prima contracție a mușchilor stomacului, coastele au pulsat brusc, de parcă ar fi fost înroșite de un foc.

A auzit ceva; zgomote îndepărtate: oameni care strigau din când în când și copii țipând, dar și un fel de urlet animalic.

A închis ochii, dar nu a mai auzit nimic clar. I-a deschis din nou. Zidul era de fapt pământ și probabil că se afla în subteran, pentru că a văzut rădăcini groase tăiate care pătrundeau în acel spațiu. Lumina era dată de două puțuri aproape verticale, prin care pătrundeau razele soarelui la un anumit unghi, așadar… era aproape miezul zilei, undeva la ecuator. În subteran, a gândit el, și i s-a făcut greață. Greu de găsit. S-a întrebat dacă avionul fusese pe traseu când se prăbușise și cât de departe de locul accidentului fusese dus. Nu avea însă niciun rost să își facă griji.

Ce altceva mai putea vedea? Niște bănci grosolane. O pernă murdară, ruptă. Arăta ca și cum cineva ar fi stat pe ea și îl privise. A presupus că era cel a cărui palmă o simțise, dacă nu cumva i se păruse. În cercul alcătuit din pietre aflat dedesubtul uneia dintre găurile din acoperiș nu ardea focul. De perete erau rezemate sulițe, iar alte lucruri care arătau ca arme erau împrăștiate peste tot. Nu erau arme de luptă, ci de ceremonie, ori poate pentru tortură. A perceput un damf oribil și în aceeași clipă și-a dat seama că era miros de cangrenă, iar sursa era chiar el.

A început să treacă din nou peste limită, neștiind sigur dacă adormea sau își pierdea cunoștința, dar a sperat că era ori una, ori alta, dorindu-le pe amândouă, pentru că totul îl copleșea în acele momente. Apoi a venit fata. Avea un urcior în mână pe care l-a așezat jos, după care l-a privit. A încercat să-i vorbească, dar nu a putut. Probabil că, de fapt, mai devreme, când spusese „fir-ar să fie“ nu vorbise cu adevărat. S-a uitat la fată și a încercat să-i zâmbească.

Ea a ieșit din nou.

Vederea fetei l-a făcut să mai prindă curaj. Un bărbat ar fi însemnat un pericol, a gândit el. O fată însemna că lucrurile nu erau chiar atât de grave. Probabil.

Fata a revenit aducând un bol cu apă. L-a spălat, îndepărtând sângele și vopseaua. Procesul a fost însoțit de dureri. În mod previzibil, nimic nu s-a întâmplat când ea i-a spălat organul genital: ar fi dorit ca acesta să dea vreun semn de viață, asta doar de dragul artei.

A încercat să vorbească, dar nu a reușit. Fata l-a lăsat să soarbă câteva guri de apă dintr-un bol puțin adânc, iar el a gemut ceva spre ea, dar nu ceva inteligibil. Fata a plecat din nou.

Când a revenit, era însoțită de câțiva bărbați. Aceștia purtau straie ciudate, care păreau alcătuite din pene, piei, oase și plăci de armură din lemn, legate cu mațe uscate. Și ei erau pictați, și au adus niște vase cu bețe în ele, pe care le-au folosit pentru a-l picta din nou.

După ce au terminat, s-au retras un pas. A vrut să le spună că roșul nu se potrivea, dar nu a reușit să articuleze niciun cuvânt. A simțit că se prăbușește, undeva în beznă.

Când și-a revenit, se mișca încet. Cadrul de care stătea legat fusese ridicat și scos din acel semiîntuneric. Se afla cu fața spre cer. Lumina orbitoare îi umplea ochii, praful îi bloca nasul și gura, iar țipetele și urletele îi umpleau mintea. S-a simțit tremurând ca o victimă a febrei, fulgerat de dureri sfâșietoare din fiecare membru rupt. A încercat să strige și să își ridice capul pentru a vedea, dar nu a perceput decât zgomote și praf. Măruntaiele erau într-o stare și mai gravă; pielea îi stătea întinsă peste pântec.

Apoi a fost ridicat din nou, iar satul a apărut dedesubtul lui. Era mic, doar câteva corturi, câteva locuințe din răchită și lut, plus câteva colibe săpate în pământ. Semiarid; doar desișuri, cât putea cuprinde cu privirea - strivite la pământ în perimetrul satului - totul a dispărut rapid dincolo de el, într-o negură de culoare gălbuie. Coborât, soarele abia se vedea. Nu și-a putut da seama dacă veniseră zorii sau era doar amurgul.

Ceea ce a văzut cu adevărat erau oameni. Aceștia se găseau în fața lui; el se afla pe o movilă de pământ, iar cadrul era legat de doi stâlpi masivi, și oamenii stăteau dedesubtul lui, toți în genunchi, cu capetele înclinate. A văzut și copii mici, ale căror capete erau aplecate cu forța de adulții din apropierea lor, dar și bătrâni susținuți de cei din jurul ca să nu se prăbușească și, în rest, oameni de toate vârstele. Apoi, în fața lor au apărut trei persoane, fata și doi bărbați. Bărbații, plasați de o parte și de alta a fetei, și-au plecat capetele, au îngenuncheat scurt și s-au ridicat din nou, după care au făcut un semn. Fata nu s-a clintit, și privirea ei s-a fixat asupra unui punct situat între ochii lui. De astă dată purta o rochie de culoare roșie-aprinsă; el nu și-a adus aminte ca ea să fi purtat așa ceva până în acel moment.

Unul dintre bărbați a ridicat în aer un vas mare din lut ars. Celălalt avea o sabie curbată, cu lama lată.

— Hei, a gemut el. 

Altceva nu a reușit să spună. Durerea devenise deja insuportabilă; ridicarea pe verticală nu le pria nicidecum membrelor lui rupte.

Oamenii care scandau ceva păreau să se legene în apropierea capului său; lumina soarelui s-a cufundat și apoi și-a schimbat direcția, iar cele trei persoane din fața lui au devenit mai multe, neclare în negura și praful care cotropeau totul.

Unde naiba era Cultura?

În minte auzea un urlet îngrozitor, iar strălucirea difuză din mijloc, care era soarele, a început să pulseze. Sabia a sclipit într-o parte; vasul din lut a lucit în cealaltă parte. Fata stătea exact în fața lui și a dus mâna spre părul lui, pe care l-a prins între degete.

Urletul vibrant îi invada urechile și nu și-a putut da seama dacă era vorba de țipete sau răcnete. Bărbatul din dreapta lui a ridicat sabia.

Fata l-a prins mai strâns de păr, trăgându-i capul mai sus; el a scos un răcnet, care a acoperit zgomotul din jur, timp în care oasele lui au scrâșnit. A privit spre praful depus pe poala robei pe care o purta fata.

„Nenorociților!“ gândi el, fără să fie sigur, nici măcar atunci, la cine se referea.

A reușit să răcnească doar o silabă:

— El…!

Apoi lama săbiei i-a retezat gâtul.

Numele a murit în gâtlejul lui. Totul se sfârșise, dar totuși continua.