— O să țin minte asta.

S-au întors spre cabane și lacul cu apă de mare din mijlocul insulei. Sma s-a așezat pe un zid și a așteptat cât el și-a luat rămas-bun. A tras cu urechea crezând că va auzi plânsete sau vreun zgomot de veselă spartă, dar zadarnic.

Vântul i-a răsfirat părul cu blândețe și, spre surprinderea ei, în ciuda tuturor celor întâmplate, s-a simțit bine și încălzită; parfumul ce venea dinspre copacii înalți se răspândea în jurul ei, iar umbrele lor schimbătoare făceau pământul să se miște în ritm cu adierea, astfel că aerul, copacii, lumina și pământul se legănau și se unduiau ca apa întunecat-strălucitoare din lacul central al insulei. A închis ochii, iar sunetele au ajuns la ea ca niște animale credincioase de companie, atingându-i urechile; sunete făcute de freamătul coroanelor de copaci, ca niște amanți obosiți care dansează; sunetele oceanului, ale cărui ape se izbeau de stânci și mângâiau delicat nisipurile aurii; sunete pe care nu a reușit să le recunoască.

Probabil că va reveni curând în casa de sub barajul alb-cenușiu.

Mare prost ești, Zakalwe, a gândit ea. Puteam rămâne acasă; iar ei ar fi putut trimite suplinitoarea… la naiba, puteau trimite doar drona, și tot te-ai fi întors la noi…

El a reapărut arătând sclipitor și proaspăt, purtând un sacou. O altă servitoare ducea două valize.

— Gata, să mergem, a spus el.

S-au apropiat de debarcader, în timp ce drona i-a însoțit plutind deasupra lor.

— Apropo, a spus Sma. Ce e cu cei zece la sută în plus?

Continuând să pășească pe debarcader, el a ridicat din umeri.

— Inflația.

Sma s-a încruntat.

— Ce înseamnă cuvântul ăsta?

2. O ie

ș

ire

IX

Când dormi alături de un cap încărcat de imagini, se produce o osmoză, o anumită împărtășire în timpul nopții. Așa credea el. La acea dată gândea multe; probabil mai multe decât gândise vreodată. Ori poate era mai conștient de acel proces, de identitatea gândirii și de scurgerea timpului. Câteodată se simțea ca și cum fiecare moment petrecut cu ea era o capsulă neprețuită de senzația de a fi învăluit iubitor și așezat undeva, într-un loc inviolabil, departe de orice vătămare.

Însă și-a dat seama deplin de asta doar mai târziu; în acele clipe nu își dăduse seama de asta. Atunci i se păruse că singurul lucru de care avea cunoștință era ea.

Stătea deseori întins, privind chipul ei în somn, în lumina proaspătă care cădea prin pereții deschiși ai ciudatei case, și îi contempla cu gura căscată pielea și părul, țintuit de neclintirea activă a ei, amuțit de realitatea fizică a existenței ei, ca și cum ea ar fi fost vreo stea nepăsătoare care continua să doarmă, nefiind conștientă de puterea ei incandescentă; relaxarea și ușurința cu care dormea acolo îl uimeau; nu putea crede că o asemenea frumusețe putea supraviețui în afara unui efort conștient de o intensitate supraumană.

În asemenea dimineți stătea lungit în pat și o privea, ascultând în același timp sunetele pe care le scotea casa în adierea vântului. Îi plăcea casa; părea… potrivită. În mod obișnuit, ar fi detestat-o.

Acolo, și în acele momente, totuși, o putea aprecia și o vedea ca pe un simbol; deschisă și închisă, slabă și puternică, în afară și în interior. Când o văzuse prima oară, crezuse că ea va fi spulberată de prima furtună mai mare, dar se părea că astfel de case rareori se prăbușeau; în cursul furtunilor care izbucneau foarte rar, oamenii se retrăgeau spre centrul structurilor și se ghemuiau în jurul focului din mijlocul încăperii, lăsând diferitele straturi și grosimi de acoperire să se cutremure și să se legene prinse de stâlpi, ceea ce reducea treptat forța vântului și le oferea un miez de adăpost.

Cu toate acestea, casa - așa cum îi spusese el când o văzuse prima oară dinspre drumul solitar de pe marginea oceanului - ar fi fost ușor de incendiat și simplu de jefuit, pentru că se afla acolo, în mijlocul unui tărâm al nimănui. (Ea s-a uitat la el de parcă ar fi avut în fața ochilor un dement, dar l-a sărutat.)

Acea vulnerabilitate l-a intrigat și l-a tulburat. Acolo exista ceva ce îi semăna; ea, ca poetesă și ca femeie. A bănuit că era același lucru cu una dintre imaginile ei; simbolurile și metaforele pe care le folosea în poemele ei, care îi plăceau când erau citite de ea cu voce tare, dar pe care nu le înțelegea (prea multe aluzii culturale, la care se adăuga acea limbă derutantă pe care încă nu o pricepea pe deplin, și în care câteodată ea râdea). Relația lor fizică i se părea încă o dată deplină și completă, și cu mult mai complexă decât cunoscuse vreodată. Faptul că paradoxul iubirii întruchipate și a celui mai personal atac erau unul și același lucru făcea să simtă noduri în el, îl îngrețoșa, când în toiul bucuriei se chinuia să înțeleagă declarațiile și promisiunile pe care le implica.

Sexul era o încălcare, un atac, o invazie; nu putea concepe asta în alt mod; fiecare act, indiferent cât de intens ar fi fost simțit de amândoi și indiferent cât de voit s-ar fi desfășurat, părea să cuprindă o armonică a rapacității. O poseda și, indiferent cât de mult câștiga ea provocând plăcere și sporind iubirea lui față de ea, tot ea era aceea care suferea acel act, îl făcea să se desfășoare asupra ei și înăuntrul ei. El era conștient de absurditatea de a încerca mai intens să facă o comparație între sex și război; fusese scos din câteva situații jenante prin hohote de râs când încercase să facă asta („Zakalwe“, spunea ea când el încerca să explice în parte acea problemă, și atunci își lipea degetele subțiri înapoia gâtului său și privea printre buclele negre și neastâmpărate ale părului negru. „Ai probleme grave.“ După care îi zâmbea.), dar senzația, actele, structura celor două erau pentru el atât de apropiate, atât de clar gemene, încât o asemenea reacție îl afunda tot mai adânc în derută.

Cu toate acestea, a încercat să nu se lase influențat; putea în orice clipă să o privească și să își înfășoare adorația față de ea în jurul trupului ca pe o haină călduroasă într-o zi geroasă și să vadă viața și corpul, dispozițiile și expresiile, exprimarea și mișcările ei drept un câmp înrobitor de studiu în care se putea scufunda ca un savant care și-a descoperit menirea vieții.

(Asta era mai aproape de adevăr, i-a spus o voce calmă, alinătoare, lăuntrică. Așa e mai aproape de ceea ce ar trebui să fie; în acest fel, poți lăsa în urmă tot ce a existat, sentimentul de vinovăție, secretele și minciunile; nava și scaunul, dar și pe celălalt bărbat… Însă el s-a străduit să nu asculte cealaltă voce.)

Se cunoscuseră într-un bar din port. El abia sosise și se asigurase că alcoolul era bun, așa cum spuseseră oamenii. Era. Ea se afla în separeul alăturat, destul de întunecos, încercând să scape de un bărbat.

— Spui că nimic nu ține la nesfârșit, l-a auzit pe individ scheunând. (Ei, asta e o chestie răsuflată, a gândit el.)

— Nu, a auzit-o pe ea spunând. Spun că, cu puține excepții, nimic nu durează etern, iar între acele excepții nu se numără nicio lucrare sau vreun gând la un anumit bărbat.

După aceea ea a continuat să vorbească, însă el s-a concentrat asupra spuselor ei. Era ceva mai bine, a socotit el. Mi-a plăcut asta. Pare să stârnească interesul. Mă întreb cum arată.

Și-a furișat capul pe după colțul separeului și s-a uitat la ei. Bărbatul era înlăcrimat; femeia era… în fine, avea mult păr… un chip foarte șocant; cu trăsături precise și aproape agresive. Cu un corp foarte clar conturat.

— Îmi cer iertare, le-a spus el. Dar tocmai voiam să arăt că acel „Nimic nu ține o veșnicie“ ar putea fi o afirmație pozitivă… ei bine, în unele limbi.

După ce a spus asta, a trăit senzația că în acea limbă vorbele lui nu mai exprimau adevărul; cei doi aveau cuvinte diferite pentru a descrie unele lucruri. Brusc stânjenit, el a surâs și s-a retras în propriul separeu. S-a uitat acuzator la paharul cu băutură din fața lui. Apoi a ridicat din umeri și a apăsat pe clopoțel pentru a chema un chelner.

Din separeul alăturat s-au auzit strigăte. Zgomot de veselă și un icnet slab. S-a uitat spre cei doi și l-a văzut pe bărbat mergând cu pași apăsați prin bar și îndreptându-se spre ușă.

Fata a apărut alături de el; șiroia de apă.

A ridicat privirea spre fața ei; era udă; s-a șters cu o batistă.

— Îți mulțumesc pentru contribuție, a spus ea cu voce glacială. Tocmai duceam lucrurile spre un final liniștit când ai intervenit tu.

— Îmi pare foarte rău, a spus el, deși nu era adevărat.

Ea și-a stors batista deasupra paharului lui.

— Hm, a spus el. Ești prea blândă. A făcut un semn cu capul spre petele întunecate de pe pardesiul ei cenușiu. Băutura ta sau a lui?

— Amândouă, a spus ea, împăturind batista și dând să se întoarcă pentru a pleca.

— Te rog, permite-mi să-ți ofer altul în schimb.

Ea a șovăit. Chelnerul a sosit în aceeași clipă.

— Un pahar cu… ceea ce am avut mai devreme, iar pentru doamna…

Ea s-a uitat la paharul lui.

— Același lucru, a spus ea.