Apoi s-a așezat față în față cu el.

— Socotește asta drept… despăgubire, a spus el, dezgropând cuvântul din vocabularul implantat ce i se dăduse pentru acea vizită.

Ea l-a privit nedumerită.

— Despăgubire… uitasem cuvântul ăsta. Are legătură cu războiul, nu-i așa?

— Da, a spus el, ducând o mână la gură pentru a masca un râgâit. Ceva de genul… daune?

Ea a clătinat din cap.

— Folosești un vocabular minunat de obscur, dar o gramatică total ciudată.

— Nu sunt din oraș, a spus el pe un ton binedispus.

Era adevărat. Nu se aflase niciodată mai aproape de o sută de ani-lumină de acel loc.

— Shias Engin, a spus ea dând din cap. Scriu poeme.

— Ești poetesă? a spus el încântat. Întotdeauna m-au fascinat poeții. Am încercat și eu cândva să scriu poeme.

— Da, a oftat ea și a părut prevăzătoare. Cred că toată lumea face asta, iar tu ești…?

— Cheradenine Zakalwe. Lupt în războaie.

Ea a zâmbit.

— Cred că aici nu a mai fost război de trei sute de ani; nu cumva ți-ai pierdut antrenamentul?

— Da, e plicticos, nu-i așa?

Ea s-a rezemat de spătar, apoi și-a dezbrăcat pardesiul.

— Și din ce depărtări ai venit, domnule Zakalwe?

— Of, la naiba, ai ghicit. A luat un aer abătut. Da, sunt străin. A, mulțumesc.

Chelnerul le-a adus băuturile; i-a întins ei un pahar.

— Chiar arăți ciudat, a spus ea măsurându-l din ochi.

— Ciudat? a spus el cu indignare în glas.

Ea a ridicat din umeri.

— Diferit. Ea bău. Dar nu chiar atât de diferit. S-a aplecat peste masă. De ce semănați atât de mult cu noi? Știu că nu toți cei din alte lumi sunt umanoizi, dar mulți sunt. Cum se explică asta?

— Păi, a spus el, ducând din nou o mână la gură, lucrurile stau cam așa: ăă…  - a scăpat un râgâit - norii de praf și materia din galaxie sunt… hrana ei, iar hrana îi vorbește. De aceea există atâtea specii de umanoizi; ultimele mese ale nebuloasei care se repetă.

Ea a zâmbit.

— E chiar atât de simplu?

El a clătinat din cap.

— Nu, nicidecum. E foarte complicat. Dar - a ridicat un deget - cred că știu adevăratul motiv.

— Și acela e?

— Alcoolul din norii de praf. Chestia asta e pretutindeni. Când o specie amărâtă inventează telescopul și spectroscopul și se apucă să se uite printre stele, ce găsește acolo? A trântit paharul pe masă. Multă materie, dar o mare parte din ea este alcool. A băut. Umanoizii reprezintă modalitatea galaxiei de a încerca să se debaraseze de tot alcoolul acela.

— Acum totul e mai logic, l-a aprobat ea, dând din cap și părând serioasă. Apoi l-a privit întrebător. Așadar, de ce te afli aici? Sper că n-ai venit să declanșezi un război.

— Nu, sunt în permisie; am vrut să fiu cât mai departe de ei. De aceea am ales locul ăsta.

— Și cât vei rămâne aici?

— Până când mă plictisesc.

Ea i-a zâmbit.

— Și cât timp crezi că îți va trebui?

— Păi, a spus el și a răspuns zâmbetului ei, habar n-am.

Și-a așezat paharul pe masă. Ea și-a golit paharul. El a dat să apese pe buton pentru a chema chelnerul, dar ea pusese deja degetul pe el.

— E rândul meu, a spus ea. Același lucru?

— Nu, a zis el. De data asta, ceva diferit, așa simt.

Când a încercat să își explice iubirea față de ea, să înșire toate lucrurile care îl atrăgeau la ea, a descoperit că trebuia să pornească de la elementele majore - frumusețea ei, atitudinea față de viață, creativitatea ei -, însă când se gândea la ziua care trecuse ori o urmărea, observa gesturi individuale, cuvinte simple, anumiți pași, o singură mișcare a ochilor sau a mâinii ei care solicitau o atenție deosebită. Atunci renunța și se consola cu ceva ce spusese ea: că nu poți iubi ceea ce înțelegi pe deplin. Iubirea, susținuse ea, era un proces, nu o stare. Dacă rămâne nemișcată, se ofilește. El nu era foarte convins de asta; părea să fi găsit în sine o seninătate calmă și limpede despre care nu știuse că exista în el, iar asta datorită ei.

Și talentul ei - probabil geniul - juca un rol. Se adăuga neîncrederii lui, acea abilitate de a fi mai mult decât lucrul pe care îl iubea și de a prezenta lumii exterioare un aspect cu totul diferit. Ea era ceea ce el cunoștea acolo și atunci, deplină, bogată și nemăsurată, și totuși, când vor muri amândoi (și a descoperit că acum se putea gândi la propria moarte, fără să se teamă), cel puțin o lume - multe culturi, probabil - o va cunoaște drept ceva întru totul diferit, o poetesă; o creatoare de înțelesuri care pentru el rămâneau doar cuvinte scrise pe o pagină sau titluri pe care ea le menționa câteodată.

Într-o zi, a spus ea, va scrie un poem despre el, dar încă nu. El a crezut că ea dorea ca el să-i spună povestea vieții lui; dar el îi spusese deja că nu putea face asta. Nu trebuia să i se confeseze; nu era nevoie. Ea îl despovărase deja, chiar dacă el nu își dădea seama cum făcuse asta. Amintirile sunt interpretări, nu adevăruri, a ținut ea să precizeze, și gândirea rațională era doar o putere instinctivă.

A simțit polarizarea lent vindecătoare a minții lui, împerecherea minții lui cu a ei, alinierea tuturor prejudecăților și a aroganței lui față de magnetul imaginii pe care ea o reprezenta pentru el.

Ea l-a ajutat și a făcut-o fără să-și dea seama. L-a lecuit, ajungând la ceva îngropat atât de adânc, încât crezuse că rămăsese inaccesibil și îi alungase usturimea. Probabil că și acest lucru l-a uimit: efectul pe care îl exercita acea persoană asupra unor amintiri atât de îngrozitoare pentru el, încât se abandonase lor de mult, iar ele deveniseră mai puternice odată cu trecerea anilor. Însă el le marcase, le extirpase, le înfășurase și le azvârlise, și ea nici măcar nu își dădea seama ce făcea, nu avea știință de anvergura influenței ei.

A strâns-o în brațe.

— Ce vârstă ai? îl întrebase ea spre zorii primei nopți.