El a dat aprobator din cap, i-a luat o mână între degete și i-a strâns-o.

Ea i-a zâmbit, l-a sărutat scurt, apoi a sărit din pat și s-a îndreptat spre peretele celălalt. A deschis draperiile translucide, care se unduiau, și a desfăcut un binoclu dintr-un cârlig plasat pe un cadru. El a rămas întins și a urmărit-o cum duce binoclul la ochi și urmărește panta dealului de deasupra casei.

— E încă acolo, a spus ea.

Vocea ei era departe. A închis ochii.

— Mergem astăzi. Poate după-amiază.

— Trebuie.

Tot departe.

— De acord.

Probabil că animalul cel prost nu se blocase defel; mai mult decât sigur căzuse într-o hibernare lipsită de minte. Din câte auzise, așa făceau acele animale; încetau să mai mănânce, priveau ceva în față cu ochii lor mari și prostești, apoi îi închideau somnolenți și intrau într-o comă, pur și simplu accidental. Erau trezite de prima ploaie sau de o pasăre care se așeza pe ele. Poate că totuși se lipise; krihii aveau blană groasă, care se încâlcea câteodată în tufișuri și crengi de copaci și nu se mai puteau mișca. Azi vor urca; priveliștea era plăcută și oricum i-ar fi folosit puțină mișcare, chiar dacă deplasarea era mai mult pe orizontală. Se vor întinde în iarbă, vor sta de vorbă și vor privi spre marea care strălucea în ceața subțire, și probabil că vor elibera animalul sau îl vor trezi, iar ea îl va îngriji cu o privire pe care el știa să nu o tulbure, și seara ea va scrie, și asta va însemna încă un poem.

Ca iubit fără nume, el apăruse în multe dintre poemele scrise de ea în ultima vreme, deși, de regulă, ea le arunca pe toate. Ea spusese că, într-o bună zi, va scrie un poem doar despre el, poate după ce el avea să îi spună mai multe despre viața lui.

Casa a șoptit, și-a mișcat părțile mobile, fluturând și unduindu-se, răspândind lumină și micșorând-o; grosimile și rezistențele variabile ale draperiei și perdelei care alcătuiau pereții și separeurile din casă foșneau în secret când se atingeau una de alta, la fel ca niște conversații pe jumătate auzite.

Tot departe, ea și-a dus o mână spre păr, a tras de el cu un aer absent în timp ce a mișcat hârtiile de pe pupitru cu un singur deget. El a urmărit totul. Degetul ei trecea printre cuvintele scrise cu o zi în urmă, jucându-se cu pergamentele; dându-le roată încet; răsucindu-se și întorcându-se lent, urmărite de ea, urmărite de el.

Binoclul îi atârna de cealaltă mână, având cordonul căzut, uitat, iar el și-a plimbat privirea peste ea, așa cum stătea profilată în lumină: labele picioarelor, picioarele, fundul, pântecul, pieptul, sânii, umerii, gâtul, fața, capul și părul.

Degetul ei s-a mișcat pe tăblia mesei pe care ea avea să scrie un poem scurt despre el spre seară, unul pe care el îl va copia în secret pentru cazul în care ea ar fi fost nemulțumită de el și l-ar fi aruncat și, pe măsură ce dorința lui creștea, fața ei calmă nu vedea niciun deget mișcându-se, unul dintre ei era doar ceva trecător, doar o frunză prinsă între paginile jurnalului personal al celuilalt, dar și ceea ce discutaseră și despre care acum puteau păstra tăcerea.

— Azi trebuie să lucrez, și-a spus ea.

A urmat o pauză.

— Ce-ai spus? a întrebat el.

— Poftim?

Glasul ei a rămas îndepărtat.

— Să risipim puțin timp, bine?

— Frumos eufemism, domnule, a spus ea gânditoare, aflată tot departe.

El a zâmbit.

— Vin să mă ajuți să mă gândesc la altele mai bune.

Ea a zâmbit și apoi s-au privit.

A urmat o pauză lungă.

Ș

ase

Legănându-se ușor și scărpinându-se în cap, a așezat patul armei pe podeaua ecluzei, a ținut-o de țeavă, a privit cu un ochi în gaura ei și a bolborosit ceva.

— Zakalwe, a spus Diziet Sma, am schimbat direcția de deplasare a douăzeci și opt de milioane de oameni și a unui trilion de tone de navă pentru ca tu să ajungi la vreme pe Voerenhutz. Ți-aș rămâne recunoscătoare dacă ai aștepta ca mai întâi să-ți faci treaba, și abia după aceea să-ți zbori creierii.

El s-a întors și le-a văzut pe Sma și pe dronă pătrunzând prin spatele ecluzei; înapoia lor a licărit o capsulă-tub de călătorie.

— Poftim? a făcut el, apoi a fluturat din mână în semn de salut. A, bună!

Purta o cămașă albă cu mânecile suflecate, pantaloni largi de culoare închisă și nu avea nimic în picioare. A ridicat arma cu plasmă, a scuturat-o, a lovit-o într-o latură cu mâna liberă și a țintit de-a lungul ecluzei. S-a concentrat, apoi a apăsat pe trăgaci.

Lumina a explodat pentru o clipă, arma a tresăltat spre el, după care s-a auzit un pocnet cu ecou. S-a uitat spre capătul celălalt al ecluzei, aflat la două sute de metri depărtare, unde un cub negru cu latura de vreo cincisprezece metri stătea sub luminile care radiau din tavan. S-a uitat printre gene la obiectul îndepărtat, a ațintit arma din nou spre el și a verificat imaginea mărită pe unul dintre ecranele armei.

— Ciudată chestie, a mormăit el și s-a scărpinat din nou în cap.

Alături de el plutea o tavă mică; în ea se aflau un urcior din metal, ornamentat, și o cupă din cristal. Uitându-se concentrat la pușcă, a luat o gură din cupă.

— Zakalwe, a spus Sma. Ce faci?

— Trag la țintă, i-a răspuns el. A mai luat o gură din cupă. Vrei să bei și tu, Sma? Mai comand un pahar.

— Nu, mulțumesc. Sma s-a uitat spre celălalt capăt al golfului, la cubul negru lucitor și ciudat. Și ce este asta?

— Gheață, i-a răspuns Skaffen-Amtiskaw.

— Mda, a făcut el, dând din cap, și lăsându-și cupa jos, pentru a regla ceva la arma cu plasmă. Gheață.

— Gheață vopsită în negru, a spus drona.

— Gheață, a repetat Sma, dând din cap, dar tot nepricepând. De ce gheață?

— Pentru că această… a spus el, părând iritat, această navă care poartă acel nume ridicol și are la bord douăzeci și nouă de milioane de oameni și cântărește un hiper-zilion de tone, nu are deloc gunoaie, de aceea. A apăsat două comutatoare de pe o latură a armei și a țintit din nou. La naiba, un trilion de tone și nu are niciun gram de gunoi; în afară de creierul ei, presupun. A apăsat din nou pe trăgaci. Umărul și brațul i-au fost împinse din nou înapoi, în timp ce din gura țevii a licărit o lumină, iar zgomotul făcut a fost puternic. A privit imaginea de pe ecranul vizorului. Nu se poate, e ridicol! a spus el.

— Dar de ce tragi într-un cub de gheață? a insistat Sma.

— Sma, ai surzit? a strigat el. Pentru că această zgârcită grămadă de gunoi nu are la bord suficiente resturi în care să-mi permită să trag.

A clătinat din cap, apoi a deschis o cameră de vizitare dintr-o latură a armei.

— De ce nu tragi în ținte holografice, ca toată lumea? l-a întrebat Sma.

— Hologramele sunt foarte bune, Sma, dar… S-a întors și i-a întins arma. Ține-o puțin, te rog. Mulțumesc. În timp ce Sma ținea arma în ambele mâini, el s-a apucat apoi să regleze ceva din interiorul panoului de inspecție. Pușca cu plasmă avea un metru și un sfert lungime și era foarte grea. Hologramele sunt bune pentru calibrare și pentru alte chestii, dar… ca să simți arma, trebuie să… distrugi ceva, înțelegi? I-a aruncat o privire. Trebuie să simți reculul și să vezi resturile zburând. Resturi adevărate. Nu porcăria aceea holografică; chestii reale.