Durerea a revenit, de astă dată ca un vechi prieten, aproape de peste tot. Când își încorda gâtul avea dureri. Avea o durere de cap (probabil o comoție); nasul rupt, coaste fisurate sau rupte; un braț rupt și ambele picioare rupte. Probabil și leziuni interne; măruntaiele îl dureau; de fapt pe dinăuntru avea cele mai mari dureri. Se simțea umflat și în descompunere.
La naiba, gândi, probabil că sunt pe moarte.
Și-a mutat capul și a făcut o grimasă (durerea se scurgea în el ca și cum o cochilie protectoare de pe piele crăpa din cauza mișcării), și s-a uitat la frânghiile care îl țintuiau de cadrul din lemn. Întinderea nu era nicidecum modalitatea de a trata fracturile, și-a spus el, apoi a râs foarte scurt, pentru că, la prima contracție a mușchilor stomacului, coastele au pulsat brusc, de parcă ar fi fost înroșite de un foc.
A auzit ceva; zgomote îndepărtate: oameni care strigau din când în când și copii țipând, dar și un fel de urlet animalic.
A închis ochii, dar nu a mai auzit nimic clar. I-a deschis din nou. Zidul era de fapt pământ și probabil că se afla în subteran, pentru că a văzut rădăcini groase tăiate care pătrundeau în acel spațiu. Lumina era dată de două puțuri aproape verticale, prin care pătrundeau razele soarelui la un anumit unghi, așadar… era aproape miezul zilei, undeva la ecuator. În subteran, a gândit el, și i s-a făcut greață. Greu de găsit. S-a întrebat dacă avionul fusese pe traseu când se prăbușise și cât de departe de locul accidentului fusese dus. Nu avea însă niciun rost să își facă griji.
Ce altceva mai putea vedea? Niște bănci grosolane. O pernă murdară, ruptă. Arăta ca și cum cineva ar fi stat pe ea și îl privise. A presupus că era cel a cărui palmă o simțise, dacă nu cumva i se păruse. În cercul alcătuit din pietre aflat dedesubtul uneia dintre găurile din acoperiș nu ardea focul. De perete erau rezemate sulițe, iar alte lucruri care arătau ca arme erau împrăștiate peste tot. Nu erau arme de luptă, ci de ceremonie, ori poate pentru tortură. A perceput un damf oribil și în aceeași clipă și-a dat seama că era miros de cangrenă, iar sursa era chiar el.
A început să treacă din nou peste limită, neștiind sigur dacă adormea sau își pierdea cunoștința, dar a sperat că era ori una, ori alta, dorindu-le pe amândouă, pentru că totul îl copleșea în acele momente. Apoi a venit fata. Avea un urcior în mână pe care l-a așezat jos, după care l-a privit. A încercat să-i vorbească, dar nu a putut. Probabil că, de fapt, mai devreme, când spusese „fir-ar să fie“ nu vorbise cu adevărat. S-a uitat la fată și a încercat să-i zâmbească.
Ea a ieșit din nou.
Vederea fetei l-a făcut să mai prindă curaj. Un bărbat ar fi însemnat un pericol, a gândit el. O fată însemna că lucrurile nu erau chiar atât de grave. Probabil.
Fata a revenit aducând un bol cu apă. L-a spălat, îndepărtând sângele și vopseaua. Procesul a fost însoțit de dureri. În mod previzibil, nimic nu s-a întâmplat când ea i-a spălat organul genital: ar fi dorit ca acesta să dea vreun semn de viață, asta doar de dragul artei.
A încercat să vorbească, dar nu a reușit. Fata l-a lăsat să soarbă câteva guri de apă dintr-un bol puțin adânc, iar el a gemut ceva spre ea, dar nu ceva inteligibil. Fata a plecat din nou.
Când a revenit, era însoțită de câțiva bărbați. Aceștia purtau straie ciudate, care păreau alcătuite din pene, piei, oase și plăci de armură din lemn, legate cu mațe uscate. Și ei erau pictați, și au adus niște vase cu bețe în ele, pe care le-au folosit pentru a-l picta din nou.
După ce au terminat, s-au retras un pas. A vrut să le spună că roșul nu se potrivea, dar nu a reușit să articuleze niciun cuvânt. A simțit că se prăbușește, undeva în beznă.
Când și-a revenit, se mișca încet. Cadrul de care stătea legat fusese ridicat și scos din acel semiîntuneric. Se afla cu fața spre cer. Lumina orbitoare îi umplea ochii, praful îi bloca nasul și gura, iar țipetele și urletele îi umpleau mintea. S-a simțit tremurând ca o victimă a febrei, fulgerat de dureri sfâșietoare din fiecare membru rupt. A încercat să strige și să își ridice capul pentru a vedea, dar nu a perceput decât zgomote și praf. Măruntaiele erau într-o stare și mai gravă; pielea îi stătea întinsă peste pântec.
Apoi a fost ridicat din nou, iar satul a apărut dedesubtul lui. Era mic, doar câteva corturi, câteva locuințe din răchită și lut, plus câteva colibe săpate în pământ. Semiarid; doar desișuri, cât putea cuprinde cu privirea - strivite la pământ în perimetrul satului - totul a dispărut rapid dincolo de el, într-o negură de culoare gălbuie. Coborât, soarele abia se vedea. Nu și-a putut da seama dacă veniseră zorii sau era doar amurgul.
Ceea ce a văzut cu adevărat erau oameni. Aceștia se găseau în fața lui; el se afla pe o movilă de pământ, iar cadrul era legat de doi stâlpi masivi, și oamenii stăteau dedesubtul lui, toți în genunchi, cu capetele înclinate. A văzut și copii mici, ale căror capete erau aplecate cu forța de adulții din apropierea lor, dar și bătrâni susținuți de cei din jurul ca să nu se prăbușească și, în rest, oameni de toate vârstele. Apoi, în fața lor au apărut trei persoane, fata și doi bărbați. Bărbații, plasați de o parte și de alta a fetei, și-au plecat capetele, au îngenuncheat scurt și s-au ridicat din nou, după care au făcut un semn. Fata nu s-a clintit, și privirea ei s-a fixat asupra unui punct situat între ochii lui. De astă dată purta o rochie de culoare roșie-aprinsă; el nu și-a adus aminte ca ea să fi purtat așa ceva până în acel moment.
Unul dintre bărbați a ridicat în aer un vas mare din lut ars. Celălalt avea o sabie curbată, cu lama lată.
— Hei, a gemut el.
Altceva nu a reușit să spună. Durerea devenise deja insuportabilă; ridicarea pe verticală nu le pria nicidecum membrelor lui rupte.
Oamenii care scandau ceva păreau să se legene în apropierea capului său; lumina soarelui s-a cufundat și apoi și-a schimbat direcția, iar cele trei persoane din fața lui au devenit mai multe, neclare în negura și praful care cotropeau totul.
Unde naiba era Cultura?
În minte auzea un urlet îngrozitor, iar strălucirea difuză din mijloc, care era soarele, a început să pulseze. Sabia a sclipit într-o parte; vasul din lut a lucit în cealaltă parte. Fata stătea exact în fața lui și a dus mâna spre părul lui, pe care l-a prins între degete.
Urletul vibrant îi invada urechile și nu și-a putut da seama dacă era vorba de țipete sau răcnete. Bărbatul din dreapta lui a ridicat sabia.
Fata l-a prins mai strâns de păr, trăgându-i capul mai sus; el a scos un răcnet, care a acoperit zgomotul din jur, timp în care oasele lui au scrâșnit. A privit spre praful depus pe poala robei pe care o purta fata.
„Nenorociților!“ gândi el, fără să fie sigur, nici măcar atunci, la cine se referea.
A reușit să răcnească doar o silabă:
— El…!
Apoi lama săbiei i-a retezat gâtul.
Numele a murit în gâtlejul lui. Totul se sfârșise, dar totuși continua.
Nu a simțit nicio durere. Vuietul pe care îl auzise era de fapt mai încet. Privea satul și oamenii care stăteau ghemuiți. Imaginea s-a răsucit; a continuat să simtă smulgerea rădăcinilor părului de pe pielea capului. Apoi a fost întors.
Pe pieptul moale, lipsit de cap, curgea șuvoi sângele lui.
Acela am fost eu! a gândit el. Eu!
A fost răsucit încă o dată; bărbatul cu sabia ștergea sângele de pe lamă cu o cârpă. Cel cu vasul din lut ars încerca să nu privească în ochii lui larg deschiși și ținea vasul spre el, având capacul în cealaltă mână. Așadar, asta este, a gândit el, simțindu-se oarecum redus la un calm bizar. Apoi, urletul a părut să crească și să se stingă în același timp. Imaginea a căpătat nuanță roșiatică. S-a întrebat cât mai putea dura acea scenă. Cât de mult rezista un creier fără oxigen?
Acum, am devenit două persoane, gândi el, amintindu-și, dar rămânând cu ochii închiși.
Și s-a gândit la inima lui, acum oprită, și abia după aceea și-a dat seama și a vrut să strige, dar nu a putut, pentru că, în cele din urmă, o pierduse. Un alt nume s-a alcătuit în mintea lui. Dar…
Urletul a spintecat cerul. A simțit cum strânsoarea fetei a slăbit. Expresia de pe fața tânărului care ținea vasului era aproape comic de temătoare. Oamenii din mulțime au ridicat capetele; mugetul a devenit un urlet, o explozie de aer a azvârlit praf în aer și a făcut-o pe fata care îi ținea capul să se legene pe picioare; o formă întunecată s-a rotit cu rapiditate prin aerul de deasupra satului.
Ceva mai târziu… se auzi pe sine gândind alunecând departe.
A urmat alt zgomot preț de o secundă sau două - țipete, probabil - și ceva l-a izbit în cap, după care, simțind praf în gură și ochi, s-a rostogolit… dar începuse să își piardă interesul față de orice și s-a simțit fericit să permită întunericului de deasupra să îl cuprindă. Poate era recuperat din nou, ceva mai târziu.
Însă totul părea să i se întâmple altcuiva.
