— Nu știu, a spus el oftând. La fel a oftat și casa, ai cărei pereți s-au mișcat în adierea vântului. Îmi place să te privesc dormind.

— De ce?

Apoi s-a rostogolit, a rămas pe spate și întorcându-și capul a făcut ca părul bogat să ajungă lângă el. Zakalwe și-a lăsat capul pe acel câmp întunecat și proaspăt, amintindu-și mirosul umărului ei și întrebându-se prostește dacă ea mirosea altfel când era trează.

El i-a morfolit umărul, iar ea a râs, mișcându-și umărul și apăsându-și capul de al lui. A sărutat-o pe gât și i-a răspuns înainte de a uita cu totul de întrebare.

— Când ești trează și te miști, îmi scapă anumite lucruri.

— Ce anume?

A simțit că ea îl săruta pe cap.

— Tot ce faci. Când dormi, te miști foarte puțin, și pot absorbi totul. Am destul timp.

— Ciudat, a spus ea încet.

— Miroși la fel și când dormi, și când ești trează, știai asta?

Și-a ridicat capul și, zâmbind, a privit-o în ochi.

— Tu… a dat ea să spună, apoi a coborât ochii. Când a ridicat privirea, a zâmbit cu multă tristețe. Îmi place să aud asemenea absurdități, a spus ea.

El a auzit partea nerostită.

— Vrei să spui că îți place să auzi absurdități de felul ăsta acum, dar nu și într-un moment nedefinit din viitor.

(A detestat banalitatea îngrozitoare a acelor vorbe, dar și ea avea cicatrice.)

— Așa cred, a spus ea luându-i o mână.

— Te gândești prea mult la viitor.

— Poate ne anulăm unul altuia obsesiile.

El a râs.

— Cred că am mai trăit situația asta.

Ea i-a atins fața și i-a studiat ochii.

— N-ar trebui să mă îndrăgostesc de tine, Zakalwe.

— De ce nu?

— Din nenumărate motive. Tot trecutul și tot viitorul; pentru că ești ceea ce ești, și eu sunt ceea ce sunt. Totul.

— Amănunte, a spus el fluturând o mână.

Ea a râs, a clătinat din cap și apoi și l-a îngropat în păr. A ridicat apoi capul și l-a privit.

— Mă îngrijorează doar că nu va dura.

— Nimic nu durează, sau ai uitat?

— N-am uitat, a spus ea și a dat rar din cap.

— Crezi că nu va dura?

— Acum, am senzația că… Nu știu. Dar dacă vom dori să ne facem rău unul altuia…

— Atunci să n-o facem, a spus el.

Ea și-a coborât pleoapele, și-a aplecat capul spre el, iar el a întins o mână și a făcut-o căuș pentru capul ei.

— Poate că totul e simplu, a spus ea. Probabil că îmi place să mă gândesc la ceea ce s-ar putea întâmpla, astfel încât să nu fiu surprinsă. Asta te îngrijorează și pe tine? a spus ea clătinând din cap și având o expresie care sugera durerea în jurul ochilor.

— Poftim?

Zâmbind, Zakalwe s-a aplecat în față ca să o sărute, dar ea s-a mișcat, dând de înțeles că nu voia asta, de aceea el s-a retras în timp ce ea a spus:

— Că… nu pot crede suficient încât să nu am îndoieli.

— Nu. Nu te îngrijora din cauza asta.

Apoi a reușit să o sărute.

— Ciudat lucru că papilele gustative nu au gust, a murmurat ea, ținându-și gura lipită de gâtul lui.

Apoi au râs amândoi.

Câteodată, noaptea, stând întins în întuneric în timp ce ea dormea sau tăcea, lui i se părea că vede adevărata fantomă a lui Cheradenine Zakalwe trecând prin zidurile-cortină, întunecat și neiertător, ținând în mâini o armă uriașă și mortală, încărcată și pregătită de tragere, silueta se uita la el, iar aerul din jurul lui părea să fie încărcat de… ceva mai urât decât ura, deriziune. În asemenea momente era conștient că se afla acolo, cu ea, întins pe spate și orbit de iubire ca un tânăr, îmbrățișând o fată frumoasă, tânără și talentată, pentru care ar fi făcut orice, și și-a dat seama perfect și deplin că față de ceea ce fusese până atunci - față de ceea ce devenise sau fusese mereu -, acel devotament retractil, altruist și echivoc era un act rușinos, ceva ce trebuia eliminat. Iar adevăratul Zakalwe va ridica arma, îl va privi în ochi prin cătare și va trage, calm, fără nicio ezitare.

Însă în astfel de momente râdea și se întorcea spre ea, o săruta ori era sărutat și nu existau nici amenințări, nici pericole, sub acel soare sau oricare altul care ar fi putut să i-o smulgă.

— Nu uita că astăzi trebuie să ne sculăm ca să mergem la acel krih. În dimineața asta, mai precis.

— A, da, a spus el. S-a rostogolit pe spate; ea s-a ridicat și, căscând, și-a întins brațele în lături, silindu-și ochii să se deschidă larg și privind atentă acoperișul din țesătură. Ochii ei s-au relaxat, a închis gura, l-a privit, și-a rezemat cotul de căpătâiul patului și apoi și-a trecut degetele prin păr. 

— Însă probabil că nu s-a lipit, spuse ea.

— Hm, poate că nu, a aprobat-o el.

— S-ar putea să nu mai fie acolo când mergem azi.

— Adevărat.

— Dacă e încă acolo, mergem, da?