Însă gândea că nu murise. Nu fuseseră funeraliile lui. Și-a amintit turnul cu vârful plat, aflat lângă faleza care dădea spre mare, când ajutase la transportarea cadavrului unui bătrân războinic până acolo. Da, murise cineva, iar el era înmormântat printr-o ceremonie.
Ceva l-a sâcâit.
Brusc, s-a prins de copastia din lemn putred a bărcii și a privit cu ochii larg deschiși spre oceanul agitat.
A văzut o navă. Când și când, putea vedea o navă, aflată foarte departe. Părea ceva mai mare decât un punct, iar până la ea se tălăzuia apa oceanului, dar sigur era o navă. În sinea lui a părut să se deschidă o gaură; măruntaiele i s-au prăbușit prin ea.
Credea că recunoaște nava.
Apoi barca s-a destrămat și el a căzut printre rămășițele ei, prin apa de dedesubt, apoi a ieșit azvârlind stropi de apă, ajungând din nou să aibă aer, și atunci a văzut un punct pe suprafața ei, spre care se prăbușea. Era o altă mică ambarcațiune; s-a izbit de ea, prin mai multă apă, prin mai mult aer, printre resturile unei ambarcațiuni, prin alt strat de apă și alt nivel de aer.
Hei - a gândit o parte a minții lui, în timp ce se prăbușea -, asta seamănă cu felul în care Sma a descris Realitatea.
…stropit de alte și alte valuri, prin apă, apoi ieșind la aer, îndreptându-se spre alte talazuri…
Asta nu avea să se sfârșească. Și-a adus aminte că Realitatea pe care Sma o descrisese se extindea permanent; puteai cădea prin ea la nesfârșit; chiar etern, nu doar până la sfârșitul universului; practic, o veșnicie.
Asta nu va merge a gândit el. Va trebui să înfrunte nava.
A căzut într-o ambarcațiune mică, scârțâitoare, care lua apă.
Nava era mult mai aproape. Era uriașă, întunecată și înțesată de tunuri ale căror țevi stăteau ațintite spre cer și se îndrepta direct spre el, iar valul de provă era un uriaș V de spumă, despicat de etrava ei.
La naiba, nu va reuși să se dea la o parte din calea ei. Despicând apa, curbele brutale ale provei goneau spre el. A închis ochii.
Cândva, odată ca niciodată, a existat… o navă. Una uriașă. O navă destinată să distrugă lucruri: alte nave, oameni, orașe… Era foarte mare și fusese gândită să ucidă oameni și să îi ferească pe oamenii dinăuntru de a fi uciși.
S-a străduit să nu își aducă aminte cum se numea acea navă. În schimb, a văzut nava instalată cumva aproape de mijlocul unui oraș și s-a simțit derutat, astfel că nu și-a dat seama cum de ajunsese ea acolo. Din anumite motive, nava a început să arate ca un castel, iar acest lucru era și nu era logic. A început să se simtă înspăimântat. Numele navei era ca o uriașă creatură marină, care se izbea de copastia ambarcațiunii lui; ca un berbec ce azvârlea cu un sunet înfundat în zidurile foișorului castelului în care se afla el. Știind că era doar un nume, a încercat să îl blocheze, nu voia să-l audă, deoarece asta îl făcea întotdeauna să se simtă prost.
Și-a pus palmele peste urechi. Asta a dat roade doar pentru o clipă. Însă nava, prinsă în piatră, în apropiere de centrul orașului, a tras cu tunurile sale masive, scoțând fum negru și flăcări alb-gălbui, și a înțeles ce va urma, de aceea a încercat să țipe, pentru a acoperi zgomotul, dar când acesta a sosit, a descoperit că tunurile rostiseră numele navei, și acel zgomot a sfârtecat ambarcațiunea, a dărâmat castelul și a răsunat prin oasele și spațiile goale din țeasta lui, precum râsul unui zeu dement, pentru totdeauna.
Apoi lumina s-a stins, iar el, recunoscător, s-a scufundat, îndepărtându-se de acel sunet acuzator, groaznic.
Lumină. Staberinde, a spus o voce calmă, venind de undeva din interior. Staberinde. E doar un cuvânt.
Staberinde. Nava. S-a întors cu spatele spre lumină, coborând din nou în beznă.
Lumină. Dar și sunete; o voce. La ce mă gândeam mai devreme? (Și-a adus aminte ceva despre un nume, dar l-a ignorat.) Înmormântare. Dureri. Și nava. Exista o navă. Ori existase. Poate încă există, pentru toți… dar mai era ceva despre o înmormântare. Te afli aici pentru înmormântare. Asta te-a derutat mai devreme. Ai crezut că erai mort, dar, de fapt, doar trăiai. Și-a adus aminte ceva despre ambarcațiuni, oceane, castele și orașe, dar nu a mai reușit să le vadă.
Acum, de undeva, vine atingerea, iar ea vine de undeva din afară. Nu durere, ci atingere. Două lucruri diferite…
Din nou, atingerea. Dă impresia că este atingerea unei mâini; una care îi atingea fața, provocând mai multă durere, însă tot o atingere și, perceptibil, o mână. Fața îl durea îngrozitor. Probabil că fața lui arăta îngrozitor.
Unde mă aflu? Prăbușire. Funeralii. Fohis.
Prăbușire. Desigur; numele meu e…
Prea greu.
Și atunci, ce să fac?
Asta e mai ușor. Ești un agent plătit al celei mai avansate - în fine, a celei mai energice - civilizații de umanoizi din… Realitate? (Nu.) Din Galaxie? Da, din galaxie… iar tu ai reprezentat-o la niște… funeralii, și te-ai întors într-un aparat de zbor ridicol, pentru a fi preluat și dus departe de acolo, când la bordul aparatului s-a petrecut ceva… și el văzuse flăcări și… și văzuse acea junglă plutind spre dreapta… după aceea, nimic, și doar durere, nimic altceva decât durere. După care, o alunecare și o plutire, intrând și ieșind din acel regat al durerii.
Și-a atins din nou fața cu o mână. De această dată a reușit să vadă ceva. A crezut că arăta ca un nor, ori ca o lună prin nori, rămasă nevăzută, dar reușind să-și trimită strălucirea prin ei.
Probabil că acele două lucruri aveau legătură între ele, a gândit el. Da; iată că revine și, da, uite: senzații, percepții; mâna din nou lipită de față. Gâtlejul, înghițind, apă, sau un anume lichid. Ți se dă ceva de băut. Din felul cum alunecă pe gâtlej, pare a fi… da, în capul oaselor, stăm drepți, nu pe spate. Mâinile, mâinile lui, ele sunt… o senzație de deschidere, foarte deschisă, foarte vulnerabilă, despuiată de orice.
A crezut că trupul lui aducea înapoi durerea. A hotărât să renunțe la asta. Să încerce altceva.
Să încerce din nou senzația de prăbușire. Revenit de la înmormântare și de la deșertul apărut în față… ba nu, munți. Ori era vorba de o junglă? Nu-și putea aminti. Unde ne aflăm? În junglă, ba nu… în deșert, nu… și atunci? Habar n-am.
Adormit, a gândit pe neașteptate; în noaptea aceea, în avion, dormeai și ai avut la dispoziție suficient timp ca să te trezești pe întuneric și să vezi flăcările, după care ai început să îți dai seama înainte ca lumina să explodeze în capul tău. După aceea, durere. Dar nu ai văzut solul plutind, năpustindu-se pentru a te întâmpina, pentru că întunericul era deplin.
Când și-a revenit din nou, totul se schimbase. S-a simțit vulnerabil și expus. În timp ce a deschis ochii și a încercat să-și aducă aminte cum să vadă, a distins încet dâre prăfuite de lumină în semiîntunericul cafeniu și a văzut vase din lut ars în apropierea unui perete din pământ sau chirpici, apoi o vatră mică în mijlocul încăperii și sulițe rezemate de un zid, dar și alte arme. Încordându-și gâtul pentru a-și înălța capul, a reușit să vadă și altceva: cadrul grosolan din lemn de care era legat.
Cadrul din lemn avea forma unui pătrat; două scânduri în diagonală alcătuiau un X înăuntrul pătratului. Era gol, cu mâinile și picioarele legate, fiecare membru de câte un colț al ramei, care era proptită de un zid la un unghi de aproximativ patruzeci și cinci de grade. O chingă groasă din piele era înfășurată în jurul taliei pentru a-l fixa de centrul X-ului, iar pe tot corpul erau urme de sânge și vopsea.
Și-a lăsat gâtul moale.
— Fir-ar să fie, s-a auzit spunând cu glas hârâit.
Nu-i plăcea cum stăteau lucrurile.
Unde naiba era Cultura? Trebuiau să-l salveze; asta era treaba lor. El le făcea treburile murdare, iar ei trebuiau să îi poarte de grijă. Așa suna înțelegerea. Și atunci unde naiba erau?
