— Băutură?

— Băutură?

— Da, pot să mă îmbăt?

— Nu știu, a spus Sma, și a privit pe deasupra lui, puțin într-o parte.

O persoană a murmurat ceva.

— Cine e acolo? a întrebat Zakalwe.

— Stod Perice. Tânărul a apărut în câmpul lui vizual, dar pe dos, și a dat din cap în semn de salut. Sunt medic. Bună, domnule Zakalwe. Mă voi ocupa de dumneavoastră, indiferent cum hotărâți să vă petreceți timpul.

— Visezi când urmezi tratamentul ăsta, dacă dormi tot timpul? l-a întrebat el pe medic.

— Depinde cât de profund doriți să mergeți. Vă putem trimite într-un somn atât de profund încât cele două sute de zile vi se vor părea doar o secundă, ori puteți avea vise lucide tot timpul. Indiferent, cum doriți.

— Cum procedează majoritatea oamenilor?

— Se decuplează total; și se trezesc cu un corp nou după o perioadă pe care nu au cum să o aprecieze.

— Așa am gândit și eu. Pot să mă îmbăt cât timp sunt comutat la toate aparatele astea?

Stod Price a zâmbit.

— Sunt convins că se poate aranja. Dacă doriți, vă putem instala glande care să secrete droguri; un prilej ideal, dacă…

— Mulțumesc, nu vreau. Și-a închis ochii și a încercat să scuture din cap. Câte o beție ocazională va fi de ajuns.

Stod Perice l-a aprobat cu o mișcare din cap.

— Ei bine, cred că se poate aranja.

— Grozav. Sma, a spus el și a privit-o, ea a ridicat din sprâncene, o să rămân treaz.

Sma a zâmbit vag.

— Am simțit că asta vei vrea.

— O să mai rămâi aici?

— S-ar putea, a spus femeia. Tu cum ai dori?

— Ți-aș fi recunoscător.

— Și eu aș vrea. Cu o expresie gânditoare pe chip, a dat din cap. Bine. O să te urmăresc cum iei în greutate.

— Mulțumesc. Și mulțumiri că nu ai adus drona aceea blestemată. Îmi imaginez ce glume ar fi făcut.

— … mda, a spus Sma șovăielnic, iar el a întrebat:

— Sma. Despre ce este vorba?

— Păi.

Părea oarecum tulburată.

— Hai, spune-mi.

— Skaffen-Amtiskaw, a spus ea poticnit, ți-a trimis un cadou. A scos un pachet mic din buzunar și l-a arătat cu jenă. Nu știu ce este, dar…

— Ei, eu nu-l pot desface. Hai, Sma.

Sma a desfăcut pachetul. S-a uitat la conținut. Stod Perice s-a aplecat să vadă, apoi s-a întors rapid cu spatele și, ținându-și o mână peste gură, a tușit.

Sma a strâns din buze.

— S-ar putea să cer altă dronă drept escortă.

El a închis ochii.

— Ce este?

— O pălărie.

A izbucnit în râs. În cele din urmă, la fel a făcut și Sma (deși, mai târziu, a început să arunce cu diverse lucruri în dronă). Stod Perice a acceptat pălăria drept șpagă.

Abia mai târziu, în lumina roșiatică și scăzută a secțiunii de spital în care se afla, în timp ce Sma dansa lent cu o nouă cucerire, Stod Perice lua cina cu câțiva prieteni și le spunea povestea pălăriei, iar viața continua ca de obicei în restul uriașei nave, el și-a adus aminte cum, cu câțiva ani mai înainte, undeva, foarte departe, Shias Engin îi pipăise cicatricele de pe corp (cu degete subțiri și reci pe carnea aparent nouă, simțindu-i mirosul pielii și gâdilăturile provocate de părul ei care îi atingea pieptul).

Iar peste două sute de zile va avea un nou corp. Și (Și asta? Îmi pare rău, tot proaspătă este?)… rana de deasupra inimii va dispărea pentru totdeauna, iar inima din piept nu va mai fi aceeași.

Și astfel și-a dat seama că o pierduse.

Nu pe Shias Engin, pe care o iubea, ori așa credea, și sigur o pierduse… ci pe ea, pe cealaltă, pe cea adevărată, cea pe care o purtase în trup un secol de somn înghețat.

Crezuse că nu o va pierde decât în ziua în care va muri.

Acum știa adevărul, și pierderea l-a făcut să se simtă zdrobit.

În noaptea tăcută și roșiatică i-a șoptit numele.

Aflată deasupra capului, unitatea medicală mereu de veghe a văzut un lichid scurgându-se încet din glandele lacrimale ale ființei umane fără de trup și s-a întrebat ce însemna asta, dar nu a găsit răspuns.

— Ce vârstă are acum Tsoldrin?

— În jur de optzeci de ani, i-a răspuns drona.

— Și crezi că va dori să renunțe la pensionare? Doar pentru că îl voi ruga eu?