— Un proiectil-cuțit?

— Diziet, nu! Nu o vreau pe Skaffen-Amtiskaw și nici altceva care-și închipuie că gândește.

— Hei, consideră că nu sunt aici, a spus mașina.

— Visezi cu ochii deschiși, dronă.

— Mai bine așa decât să nu visezi deloc, i-a răspuns drona.

Zakalwe s-a uitat la mașină.

— Ești sigur că fabrica nu a emis ordin de rechemare pentru cei din lotul tău?

— Eu una, a spus drona pufnind, nu am reușit niciodată să înțeleg ce virtuți ar avea ceva care conține optzeci la sută apă.

— În fine, a intervenit Sma. Ai reținut toate aspectele importante, da?

— Da, a spus el cu glas plictisit.

Zakalwe s-a aplecat încordându-și mușchii pe sub pielea bronzată și a fixat pușca cu plasmă în capsulă. Purta doar un șort. Cu părul încă răvășit după ce se trezise, pentru că, potrivit orei navei, era dimineață, Sma purta o djelaba.

— Știi ce oameni să contactezi? a întrebat ea îngrijorată. Și cine cu ce se ocupă și de ce parte este…?

— Ce fac dacă facilitățile de credit îmi sunt retrase brusc? Da, totul.

— Dacă - și după ce îl scoți de acolo - te îndrepți spre…

— Încântătorul și însoritul sistem Impren, a spus el oarecum iritat, cu glas cântat, unde sunt o mulțime de băștinași prietenoși într-o diversitate de Habitate spațiale ecologice. Care sunt neutri.

— Zakalwe, a spus brusc Sma, prinzându-i fața între palme și sărutându-l. Sper că asta va da roade.

— Ciudat lucru, dar și eu sper. I-a întors sărutul; în cele din urmă, ea a reușit să se retragă. Zâmbind și plimbându-și privirea peste trupul femeii, el a clătinat din cap. Da… într-o bună zi, Diziet.

Ea a clătinat din cap și a zâmbit fals.

— Doar dacă îmi pierd cunoștința sau sunt moartă, Cheradenine.

— A, deci încă pot spera, nu-i așa?

Sma l-a lovit cu palma pe spinare.

— Zakalwe, pornește la drum.

El a îmbrăcat costumul blindat de luptă. Acesta s-a închis în jurul lui. Și-a dat casca pe spate. Luând brusc un aer foarte serios, a zis:

— Asigură-te că știi unde…

— Știm unde este ea, s-a grăbit Sma să spună.

El a coborât privirea spre podeaua hangarului, după care a zâmbit spre Sma, privind-o drept în ochi.

— Bine. Și-a împreunat mănușile. Grozav. Gata, plec. Cu puțin noroc, ne vom revedea.

Apoi a intrat în capsulă.

— Ai grijă Cheradenine, a spus Sma.

— Da, ai grijă de fundul tău dezgustător, a spus Skaffen-Amtiskaw.

— Să te bazezi pe el, a spus Zakalwe și le-a trimis o bezea amândurora.

De la Vehiculul Sisteme Generale la cazicul rapid, la micul modul, apoi la capsulă, și, în cele din urmă, la costumul care se afla în praful rece al deșertului, în care se afla închis un om.

A privit prin vizorul ridicat al căștii și și-a șters cu mâna sudoarea de pe frunte. Pe acel podiș coborâse amurgul. La câțiva metri depărtare, în lumina celor două luni și a soarelui care apunea, a văzut stânca dezgolită, albită de chiciură. Dincolo de ea se afla adâncitura uriașă a deșertului în care se afla anticul oraș, pe jumătate depopulat, în care trăia acum Tsoldrin Baychae.

Norii călătoreau pe cer, iar praful se acumula.

— Ei bine, a spus el oftând, fără să se adreseze cuiva anume și privind cerul planetei necunoscute, iar ne apucăm de treabă.

VIII

A rămas în picioare pe culmea minusculă de pământ argilos și s-a uitat la rădăcinile copacului uriaș, dezgolite și curățate de curentul gâlgâitor de apă de culoare cenușiu închisă. Picăturile de ploaie roiau prin aer; frontul lat, cafeniu al apei năvalnice trăgea de rădăcinile copacului și azvârlea jerbe. Ploaia în sine redusese vizibilitatea la cel mult două sute de metri și îl udase deja până la piele, trecând prin uniformă. Aceasta era cenușie, dar ploaia și noroiul o făcuseră să capete o culoare pământie. Fusese o uniformă frumoasă, care îi venea bine, dar ploaia și noroiul o transformaseră într-o cârpă moale.

Copacul a scos un scârțâit și s-a prăbușit în torent, stropindu-l cu apă înnoroită, de aceea s-a retras și și-a ridicat fața spre cerul cenușiu, lăsând ploaia necontenită să îi spele noroiul de pe piele. Copacul masiv a blocat torentul bubuitor de apă și resturi cafenii și o parte din apă s-a revărsat peste ieșitura pe care stătea, silindu-l să se retragă și mai mult, ajungând aproape de un zid grosolan din piatră, apoi lângă soclul vechi din beton care, crăpat și denivelat, se întindea până la o cabană mică și urâtă așezată aproape de culmea dealului din beton. Urmărind apele cafenii și umflate ale râului ieșit din albie, care rodea micul istm din argilă, a văzut promontoriul prăbușindu-se, copacul pierzând orice legătură cu solul, răsucindu-se și fiind cărat cu totul pe spinarea apelor tumultuoase, îndreptându-se către valea cotropită de talazuri și spre dealurile scunde din depărtare. S-a uitat la malul care se fărâmița de cealaltă parte a torentului, unde rădăcinile copacului uriaș ieșeau din pământ ca niște cabluri sfârtecate; apoi s-a întors și a pornit să urce cu greu panta, îndreptându-se spre cabana mică.

I-a dat ocol. Uriașul soclu din beton, un pătrat cu latura de aproape jumătate de kilometru, era în continuare asaltat de apă; valuri cafenii îi scăldau marginile de fiecare parte. Matahalele înalte ale structurilor antice din metal, dărăpănate și neîngrijite, se ridicau prin ceața ploii, unele căzute pe suprafața spartă și crăpată a suprafeței de beton ca niște piese uitate ale unui joc enorm. Cabana - deja părând ridicolă pe întinderea de beton din jurul ei - arăta chiar mai grotesc decât utilajele abandonate, doar din cauză că se afla în preajma lor.

S-a uitat de jur împrejur în timp ce a dat roată clădirii, dar nu a văzut nimic din ceea ce căuta. A intrat în cabană.

Asasinul a tresărit când a deschis brusc ușa. Scaunul de care era legată fata - unul mic, din lemn - era rezemat nesigur de un dulap cu sertare, iar când ea s-a mișcat brusc, picioarele scaunului au lunecat scrâșnind pe podeaua din piatră și a făcut-o să cadă cu un zgomot înfundat. Fata s-a lovit la cap și a scos un țipăt.

El a oftat. S-a apropiat, iar ghetele lui, îmbibate de apă, au clefăit la fiecare pas; înaintând, a lovit cu piciorul o bucată spartă de oglindă. Femeia atârna moale, dar și-a dat seama că juca teatru. A ridicat scaunul și l-a mutat spre centrul încăperii mici. A urmărit-o atent cât a făcut acea manevră și a rămas departe de capul ei; ceva mai devreme, în timp ce o lega de scaun, ea îl lovise cu capul în față, cât pe ce să îi spargă nasul.

S-a uitat la legăturile ei. Frânghia cu care îi erau legate brațele de spătarul scaunului erau zdrențuite; femeia încercase să o taie folosind oglinda spartă aflată pe tăblia dulapului.

A lăsat-o să atârne inertă în mijlocul încăperii, unde să o poată vedea, apoi s-a dus la patul mic, tăiat în peretele gros al cabanei și s-a lăsat să cadă pe el. Era murdar, dar era prea epuizat ca să se mai sinchisească.

A ascultat ropotele ploii pe acoperiș și vântul care șuiera prin ușă și prin ferestrele cu obloane trase, apoi a ascultat zgomotul făcut de picăturile de ploaie care se furișau prin acoperiș și cădeau pe dalele din piatră. A tras cu urechea ca să audă vuietul elicopterelor, dar nu era niciunul în apropiere. Nu avea radio și nu era convins că ei știau unde să îl caute. Probabil că vor scotoci în măsura în care le permitea vremea, dar vor căuta mașina lui de teren, iar aceasta dispăruse; fusese luată de avalanșa de apă cafenie a râului. Probabil că vor trece zile până să o găsească.

A închis ochii și a dat să adoarmă aproape imediat, dar era ca și cum conștiința înfrângerii nu avea să-l lase să scape și îl găsea chiar și acolo, umplându-i mintea adormită cu imagini de inundație și înfrângere, hărțuindu-l și nelăsându-l să se odihnească, readucându-l la durerea neîncetată și la demoralizarea stării de veghe. S-a frecat la ochi, câteva grăunțe de nisip și pământ i-au pătruns sub pleoape din apa mâloasă de pe degete. Folosindu-se de zdrențele murdare de pe pat, și-a curățat un deget cât de bine a putut și s-a frecat cu scuipat, deoarece a socotit că dacă își îngăduia să plângă, probabil nu se va mai putea opri.

A privit spre femeie. Se prefăcea că își revine. A regretat că nu avea tăria și dispoziția să se apropie de ea și să o lovească, dar era prea obosit și prea conștient că se va răzbuna pe ea pentru înfrângerea unei armate întregi. Lovirea unui singur individ - fără a mai vorbi de o femeie sașie și neajutorată - ar fi fost un gest de o meschinărie patetică în încercarea de a găsi o compensație pentru o prăbușire de o asemenea anvergură încât, chiar dacă rămânea în viață, avea să-i fie rușine mereu că făcuse așa ceva.

Ea a gemut dramatic. Un fir de mucus s-a desprins de pe nasul ei și a căzut pe haina groasă pe care o purta.