El s-a simțit iritat de acele întreruperi permanente ale gândurilor.

— Ei bine, nu aveam de gând să te ucid, dar dacă o să schelălăi în continuare la fel, s-ar putea să mă răzgândesc.

— Te urăsc.

Părea că ea nu reușea să gândească altceva.

— Și eu te urăsc.

Ea a început să plângă, de astă dată tare.

El a privit din nou spre ploaie și a văzut Staberinde.

Înfrângere, înfrângere, așa șoptea ploaia; tancuri scufundându-se în noroaie, oameni care cedau în ploaia torențială, totul fărâmițându-se.

Și o femeie ridicolă, căreia îi curge nasul. I-a venit să râdă de toate, de faptul că împărțea timpul și locul între măreție și micime, între vastitatea magnifică și absurdul jalnic, precum nobilimea îngrozită care trebuia să călătorească într-o căruță cu țărani beți și murdari care vărsau peste ei și se acuplau înapoia lor; găteli și purici.

Râsul acela era cel mai potrivit răspuns, singura reacție care nu putea fi îmbunătățită, dar nici luată în derâdere; numitorul comun cel mai mic posibil.

— Știi cine sunt? a spus el, întorcându-se brusc spre ea.

Tocmai îi trecuse prin minte că probabil ea nu-și dăduse seama cine era el; și nu ar fi fost câtuși de puțin surprins să descopere că ea încercase să îl ucidă doar pentru că se afla într-o mașină mare, și nu pentru că l-ar fi recunoscut pe comandantul întregii armate. Nu ar fi fost deloc surprins să descopere asta; aproape că se aștepta la așa ceva.

Ea a ridicat capul.

— Poftim?

— Știi cine sunt eu? Îmi știi numele sau gradul?

— Nu, s-a stropșit ea la el. Ar trebui să știu?

— Nu, nu.

A râs și s-a întors cu spatele la ea.

A aruncat o privire spre zidul cenușiu al ploii, ca și cum ar fi fost un vechi prieten, după care s-a răsucit, a pornit spre pat și s-a lăsat să cadă pe el.

Nici guvernului nu-i va plăcea situația. A, lucrurile pe care el le promisese, bogății, pământuri, avantajele prosperității, prestigiu și putere. Guvernul ar cere împușcarea lui, dacă nu l-ar scoate Cultura de acolo; l-ar dori mort pentru o asemenea înfrângere. Ar fi fost victoria lor, dar va fi doar înfrângerea lui. O nemulțumire standard.

A încercat să-și spună că, în mare parte, învinsese. Știa că așa stăteau lucrurile, însă doar momentele de înfrângere, clipele de paralizie îl făceau să cugete cu adevărat, să încerce a uni firul vieții proprii într-un întreg. Așa se întâmpla când gândurile îi reveneau la cuirasatul Staberinde și la ceea ce reprezenta el; asta era când se gândea la Făuritorul de Scaune și la sentimentul reverberant de vinovăție care se ascundea înapoia acelei descrieri banale…

De astă dată era un fel mai bun de înfrângere, mai impersonal. Era comandantul armatei, răspundea în fața guvernului, iar acesta îl putea îndepărta; în concluzie, nu se făcea răspunzător de nimic; guvernul răspundea. Și în acel conflict nu exista nimic personal. Nu-i întâlnise niciodată pe conducătorii dușmanului; aceștia îi erau străini; îi erau familiare doar obiceiurile lor militare, tiparele preferate de deplasare a trupelor și modalitățile de concentrare a forțelor. Limpezimea acestei schisme a părut să mai îndulcească ploaia de lovituri. Doar puțin.

Îi pizmuia pe oamenii care se nășteau, creșteau și se maturizau alături de cei din jurul lor, care aveau prieteni, iar apoi se stabileau într-un loc împreună cu un grup de cunoștințe, duceau o viață simplă și lipsită de spectaculozitate și riscuri, îmbătrâneau și erau înlocuiți, copiii lor veneau să îi viziteze… și mureau senili, mulțumiți de tot ce li se întâmplase până atunci.

Nu ar fi crezut vreodată că se va simți astfel, că va tânji atât de mult ca lucrurile să fie astfel, să aibă disperări atât de profunde și bucurii atât de mari; să nu forțeze niciodată țesătura vieții sau a sorții, ci să fie mic, lipsit de importanță și de influență.

Totul părea nespus de dulce, inexprimabil de dorit, acum și în veci, deoarece, imediat ce se afla în acea situație, când ajungea acolo… va simți cumplita nevoie de a face ceea ce făcuse și să năzuiască spre acele piscuri? Se îndoia. S-a întors pentru a se uita la femeia legată de scaun.

Însă era inutil, ridicol; s-a gândit la lucrurile lipsite de gândire. Dacă aș fi o pasăre marină… dar cum putea deveni așa ceva? Dacă ar fi pasăre marină, ar avea creierul minuscul și ar adora măruntaie putrede de pește și ar smulge ochii unor animale mici care pasc; nu ar cunoaște poezia și nu ar aprecia defel zborul la fel de deplin ca ființa umană de la sol care tânjește să fie ca tine.

Dacă doreai să fii pasăre marină, meritai să fii așa ceva.

— Aha! Comandantul de tabără și vivandiera. Nu ai prea nimerit-o, domnule, trebuia să o legi de pat…

A tresărit; s-a rotit pe călcâie și a dus mâna la tocul armei de la centură.

Kirive Socroft Rogtam-Bar a închis ușa cu piciorul și a început să scuture apa de pe capa largă și strălucitoare, după care a zâmbit ironic și a părut a fi supărător de proaspăt și atrăgător, chiar dacă nu dormise zile întregi.

— Bar!

Aproape că a alergat spre el; și-au petrecut brațele unul în jurul celuilalt și au izbucnit în râs.

— Același Bar! Generale Zakalwe, salutări. Mă întrebam dacă ai dori să mi te alături într-un vehicul furat. Am afară unul amfibiu.

— Poftim?

A deschis din nou ușa și a privit spre ape.

În apropiere de unul dintre utilajele înalte, la vreo cincizeci de metri depărtare se afla un camion amfibiu, mare, cu urme de lovituri.

— E unul dintre camioanele lor, a spus el râzând.

Rogtam-Bar a dat din cap cu un aer nu tocmai fericit.

— Da, cu regret o spun, și s-ar părea că îl vor înapoi.

— Serios?

A râs din nou.

— Da. Fiindcă veni vorba, guvernul a căzut. A fost silit să demisioneze.

— Cum asta? Din cauza celor întâmplate?

— Trebuie să recunosc, asta e impresia mea. Cred că s-au străduit atât de mult să te învinuiască pentru pierderea acestui război cretin, încât nu și-au dat seama că poporul îi făcea răspunzători și pe membrii guvernului. Rogtam-Bar a zâmbit. A, și ideea aceea maniacală a ta, acea echipă de comando care să plaseze explozivi pe lacul de acumulare de la Maclin? A dat roade. A trimis toată apa spre baraj și a făcut ca ea să se reverse; potrivit rapoartelor celor de la informații, barajul nu a cedat, dar apa a trecut peste coama lui, am ales bine exprimarea? În orice caz, o cantitate enormă de apă a ajuns în vale și a măturat în calea ei cea mai mare parte din Marea Comandă a Armatei a 5-a… fără a mai vorbi de soldații acelei armate, judecând după numărul de cadavre care au fost văzute plutind prin dreptul liniilor noastre în ultimele ore… Și noi, care am socotit că ești nebun ținând pe lângă tine la cartierul general acel hidrolog vreme de o săptămână. Rogtam-Bar a bătut din palmele înmănușate. Asta e. Lucrurile sunt grave; din păcate, se vorbește despre tratative de pace. L-a măsurat pe Zakalwe. Dar, după părerea mea, va trebui să arăți mai prezentabil decât acum dacă vei începe tratativele cu amicii noștri din cealaltă tabără. Generale, ai luptat în noroi?

— M-am luptat doar cu conștiința mea.

— Serios? Și cine a învins?

— Ei bine, a fost una dintre acele rare ocazii în care violența nu rezolvă absolut nimic.

— Știu bine acest scenariu; el apare de obicei când cineva încearcă să hotărască dacă mai deschide sau nu următoarea sticlă. Bar a făcut un semn cu capul spre ușă. După tine. A scos o umbrelă mare de sub mantie, a desfăcut-o și i-a întins-o. Generale, permite-mi! apoi s-a uitat spre mijlocul încăperii. Și ce facem cu prietena noastră?

— A, a făcut Zakalwe și a privit spre femeie, care, îngrozită, se întorsese și se holba la ei. Da, publicul meu captiv. A ridicat din umeri. Am avut mascote și mai ciudate; să o luăm și pe ea.

— Niciodată nu pune la îndoială comandantul direct, a spus Bar. I-a predat umbrela. Tu ia asta. Eu o iau pe femeie. S-a uitat liniștitor la femeie și și-a îndreptat chipiul. Doar literal, doamnă.