Drona s-a legănat în aer.
— Ba dimpotrivă, navele sigur observă; dar probabil că nimeni altcineva.
Zakalwe s-a ridicat în picioare în capsula care se legăna ușor și s-a uitat la ușa care tocmai se închidea și a clătinat din cap cu tristețe.
— Voi, mașinile, habar n-aveți ce înseamnă să joci cinstit, nu-i așa?
Ultima călătorie cu un VSG o făcuse în urmă cu zece ani, după ce fusese cât pe ce să moară pe Fohis.
— Cheradenine? Cheradenine?
A auzit vocea, dar nu era sigur că femeia i se adresa lui. A vrut să răspundă. Dar nu știa cum să o facă. Era foarte întuneric.
— Cheradenine?
O voce foarte răbdătoare. Trădând îngrijorarea, dar și speranță; o voce veselă, chiar iubitoare. A încercat să își aducă aminte de mama lui.
— Cheradenine? a auzit el din nou.
Încercau să îl trezească. Dar era treaz. A încercat să își miște buzele.
— Cheradenine… mă auzi?
El și-a mișcat buzele, a expirat în același timp și a crezut că va scoate vreun sunet. A încercat să deschidă ochii. Întunericul a vibrat.
— Cheradenine?
A simțit mâna cuiva pe față, mângâindu-l cu blândețe pe obraz. „Shias!“ a gândit el o clipă, apoi a alungat acea amintire acolo unde le păstra pe toate celelalte.
— H… a reușit el.
Doar începutul unui sunet.
— Cheradenine… a spus vocea, acum aproape de urechea lui. Sunt Diziet. Diziet Sma. Mă mai ții minte?
— Diz… a reușit el să spună după câteva încercări ratate.
— Cheradenine?
— Da… s-a auzit el spunând.
— Încearcă să deschizi ochii, te rog.
— Înce… a încercat el.
Apoi s-a făcut lumină, ca și cum asta nu ar fi avut nimic de a face cu încercarea lui de a deschide ochii. I-a trebuit o vreme pentru ca lucrurile să se închege, dar în cele din urmă a văzut tavanul verde, liniștitor, iluminat din lateral de strălucirea de forma unui evantai, venind dinspre niște lămpi ascunse, și apoi fața lui Diziet Sma, care îl privea.
— Bravo, Cheradenine, i-a spus ea zâmbind. Cum te simți?
S-a gândit la asta.
— Bizar, a spus el.
Acum gândea febril, străduindu-se să își aducă aminte cum ajunsese acolo. Se afla cumva într-un spital? Cum ajunsese acolo?
— Unde sunt? a spus el.
Poate era bine să abordeze lucrurile în mod direct. A încercat să-și miște mâinile, dar fără succes. Când el a făcut asta, Sma s-a uitat undeva deasupra capului său.
— Pe VSG-ul Optimistul incurabil. Ești bine… o să te însănătoșești.
— Dacă sunt bine, de ce nu-mi pot mișca mâinile sau pici… o, la naiba.
Brusc, era din nou legat de cadrul din lemn; fata se afla înaintea lui. A deschis ochii și a văzut-o - Sma. De jur împrejur strălucea o lumină nesigură, neguroasă. S-a smuls din legături, dar nu a simțit că vreuna ar ceda, nicio speranță… s-a simțit tras de păr. Apoi a urmat tăietura bubuitoare făcută de lamă, și a văzut că fata cu robă roșie îl privea de undeva de deasupra capului desprins de corp.
Totul a început să se rotească. A închis ochii.
Momentul a trecut. A înghițit în sec. A inspirat și a deschis din nou ochii; măcar aceste lucruri păreau să funcționeze. Ușurată, Sma a coborât privirea spre el.
— Ți-ai adus aminte?
— Da. Tocmai mi-am amintit.
— O să fii bine?
Vocea ei era serioasă, dar rămăsese încurajatoare.
