A coborât privirea, apoi a scos ceva ca o mărgea dintr-un buzunar al cămășii. A pus mărgeaua într-o ureche, apoi și-a scos ochelarii, pe care i-a vârât în buzunarul cămășii.

— Bună.

— Sunt eu, Diziet. Ai ajuns cu bine?

— Da. Mi-am găsit un loc unde să stau.

— Grozav. Ascultă, am descoperit ceva. E perfect!

— Ce anume? a spus el, iar emoția din glasul lui Sma l-a făcut să zâmbească.

A apăsat un buton pentru a trage draperia.

— Acum trei mii de ani, acolo a existat un tip care a devenit un poet renumit; a scris pe tablete din ceară fixate în rame din lemn. A scris o serie de o sută de poeme scurte despre care a susținut mereu că erau cele mai bune pe care le-a compus. Dar nu le-a putut publica, și a hotărât să devină sculptor; a topit ceara celor nouăzeci și opt de tablete - păstrând numărul unu și o sută - pentru a sculpta un model în ceară, a făcut un mulaj din nisip în jurul lui și a turnat o figură din bronz care încă există.

— Sma, asta duce undeva? a întrebat el, apăsând un alt buton, pentru a desface draperiile.

Îi plăcea felul în care foșneau.

— Stai puțin! Când am descoperit Voerenhutz și am scanat în totalitate planeta, am făcut și o hologramă a statuii; am găsit unele urme din mulajul original din nisip și ceara într-o nișă.

— Și nu era ceara originală!

— Nu se potrivea cu cele două tablete care au supraviețuit! De aceea, UGC a așteptat până a încheiat scanarea totală, apoi a făcut puțină muncă de detectiv. Omul care a făcut bronzul și scrisese poemele a devenit ulterior călugăr și a murit când era abatele unei mănăstiri. Cât a fost șef acolo, mănăstirii i s-a adăugat o clădire; legenda spune că obișnuia să meargă acolo pentru a contempla cele nouăzeci și opt de poeme dispărute. Clădirea are pereți dubli. Glasul lui Sma a crescut în intensitate, devenind triumfător. Ghici ce se află între ei!

— Călugări nesupuși care au fost zidiți?

— Poemele! Cele scrise pe ceară! a strigat Sma. Apoi glasul ei a devenit mai potolit. Ei bine, majoritatea. Mănăstirea a fost abandonată în urmă cu aproape două sute de ani și se pare că, la un moment dat, un păstor a aprins focul aproape de un zid și a topit trei sau patru tablete… dar restul se află acolo!

— Și asta e bine?

— Zakalwe, reprezintă una dintre cele mai mari comori literare ale planetei! Universitatea din Jarnsaromol, unde își face veacul amicul tău Beychae, deține cele mai multe dintre manuscrisele pe pergament ale poetului, celelalte două tablete, dar și renumita statuie din bronz. Ei ar da orice să pună mâna pe acele tablete! Nu înțelegi? E perfect.

— Da, cred că sună bine.

— Du-te naibii, Zakalwe! Doar atât poți spune?

— Dizzy, un asemenea noroc nu ține mult; se topește.

— Zakalwe, nu fi chiar atât de pesimist.

— Bine, n-o să fiu, a spus el oftând și trăgând draperiile peste ferestre.

A urmat un sunet care a trădat exasperarea lui Diziet Sma.

— În fine, m-am gândit că trebuia să-ți spun asta. Plecăm curând. Somn ușor.

Canalul a scos un sunet care sugera că legătura se întrerupsese. Zakalwe a surâs cu tristețe. A lăsat terminalul în același loc, de parcă ar fi fost un cercel.

A cerut să nu fie deranjat și, pe măsură ce noaptea s-a adâncit, a dat căldura la maximum și a deschis toate ferestrele. Și-a petrecut câtva timp verificând balcoanele și conductele de scurgere a apei pluviale de pe pereții exteriori; a coborât până aproape de sol și a analizat toată fațada pentru a testa rezistența pervazurilor, burlanelor și cornișelor. După ce s-a declarat satisfăcut că știa cum arăta exteriorul hotelului, a revenit la etajul lui.

Cu un bol fumegând în mână, s-a aplecat peste marginea balconului. Când și când, a ridicat bolul spre față și a inhalat adânc; în restul timpului, fluierând slab, a privit orașul scânteietor.

Urmărind priveliștea presărată de lumini, s-a gândi că, deși mai toate orașele arătau ca niște picturi pe pânză, plate și subțiate, Solotol era ca o carte întredeschisă, un V sculptat și vălurit, care cobora adânc în trecutul geologic al planetei. Deasupra, norii de peste canion și deșert radiau o lumină slabă de culoare oranj, reflectând luminile canalizate ale orașului.

Și-a imaginat că din cealaltă parte a orașului, hotelul sigur arăta ciudat, având ultimul etaj pe deplin iluminat, în vreme ce restul erau practic întunecate.

A bănuit că uitase cât de diferit era orașul așezat într-un canion față de altele. Cu toate acestea, și el semăna foarte mult cu altele. Toate se aseamănă.

Fusese în atât de multe locuri diferite și văzuse cam aceleași lucruri, dar și altele atât de diferite, încât era uimit de ambele fenomene… dar era adevărat; acel oraș nu se deosebea de multe altele pe care le văzuse.

Oriunde s-ar fi aflat, galaxia bolborosea de viață, iar hrana ei de bază continua să îi vorbească, așa cum și el îi spusese lui Shias Engin (și, gândindu-se la ea, a simțit din nou textura pielii și sunetul vocii ei). Cu toate acestea, a bănuit că în cazul în care Cultura ar fi dorit cu adevărat, ar fi putut găsi locuri mult mai spectaculoase și diferite în care să îl trimită în vizită. Cultura avea scuza că el era o creatură limitată, adaptată la anumite feluri de planete și societăți și tipuri de război. O nișă marțială, așa numise asta Sma.

A surâs oarecum sumbru și a mai inspirat o dată din bolul cu drog.

Bărbatul a pășit prin dreptul unor arcade pustii și a unor șiruri părăsite de trepte. Purta o haină veche de ploaie, având un stil necunoscut, însă cu un aspect oarecum demodat; purta ochelari cu lentile întunecate. Pășea cu mișcări economice. Părea să nu aibă vreun tic.

A pătruns în curtea unui hotel mare care se străduia să pară scump și, în același timp, uzat. Grădinarii îmbrăcați modest care strângeau frunzele de pe suprafața apei unui bazin de înot s-au holbat la bărbat, de parcă ar fi socotit că el nu avea ce căuta acolo.

Câțiva bărbați vopseau interiorul verandei din afara lobby-ului, astfel că el s-a văzut silit să îi ocolească pentru a intra. Vopsitorii foloseau dinadins vopsea de calitate inferioară, produsă după rețete vechi; prospectul garanta că ea se va decolora, va crăpa și se va exfolia în mod autentic peste un an sau doi.

Foaierul era încărcat de decorațiuni. Bărbatul a tras de o frânghie groasă de culoare violetă, aflată aproape de un colț al pupitrului recepției. Zâmbind, funcționarul a apărut în scurt timp.

— Bună dimineața, domnule Staberinde. A fost plăcută plimbarea?

— Da, mulțumesc. Să-mi trimiți dejunul în cameră, vă rog.

— Imediat, domnule.

„Solotol e un oraș al arcadelor și podurilor, în care treptele și pavajele șerpuiesc prin dreptul clădirilor înalte și pornesc peste râurile și ravenele abrupte pe poduri suspendate zvelte și arcade fragile din piatră. Drumurile curg de-a lungul malurilor cursurilor de apă, descriind bucle și răsucindu-se pe deasupra și pe dedesubtul lor; căile ferate pornesc într-o încâlceală de linii și niveluri, trecând printr-o rețea de tuneluri și peșteri în care se concentrează drumurile și rezervoarele de apă, și dintr-un tren în goană pasagerii pot vedea galaxii de lumini reflectate de porțiunile de apă întunecată, traversate de diagonalele funicularelor subterane și de cheurile și drumurile subterane.“

Având ochelarii cu lentile întunecate pe cealaltă pernă, stătea în pat mâncând dejunul și urmărind banda de prezentare a hotelului pe ecranul din apartament. Când telefonul antic a sunat, a întrerupt sonorul.

— Alo?

— Zakalwe?

Era vocea lui Sma.

— Dumnezeule mare, încă ești aici?

— Suntem pe punctul de a ieși pe orbită.

— Atunci, nu mai așteptați din cauza mea. A căutat în buzunarul cămășii și a extras mărgeaua terminalului. De ce îmi telefonezi? Aparatul de emisie-recepție are probleme?

— Nu, voiam doar să mă asigur că nu apar necazuri cu conectarea la sistemul telefonic.

— Bine. Asta-i tot?