Un bărbat și o femeie, care mergeau încet pe stradă și priveau tot timpul în jur. Bărbatul era înalt și avea părul negru tuns scurt și părând neîngrijit și cârlionțat în mod artificial; era îmbrăcat elegant și ținea într-o mână o beretă mică, de culoare închisă; în cealaltă se legăna o mască.

Femeia era aproape la fel de înaltă, dar mai zveltă. Era îmbrăcată la fel ca bărbatul, în negru neostentativ, având în jurul gâtului o mandala împletită din ceva alb. Avea părul negru, lung până pe umeri, și drept. Pășea de parcă ar fi fost privită admirativ de oamenii care o înconjurau.

Mergeau alături; fără să se atingă; vorbeau când și când, doar înclinându-și capetele în direcția celuilalt și privind în altă parte, probabil către lucrurile despre care făceau comentarii.

I s-a părut că își aduce aminte de fotografiile lor, care îi fuseseră prezentate într-una dintre informările desfășurate pe VSG. Și-a mișcat capul puțin într-o parte, pentru a se asigura că terminalul sub formă de cercel surprinde o imagine bună a lor, apoi i-a comunicat mașinii minuscule să înregistreze totul.

Câteva momente apoi, cei doi au dispărut pe sub pancartele de la celălalt capăt al străzii; trecuseră prin mijlocul carnavalului fără să participe la nimic.

Petrecerea din stradă a continuat; curând, a început o ploaie măruntă, care i-a alungat pe oameni sub copertine și acoperișuri, dar și în câteva dintre casele mici, însă ea nu a ținut mult, iar pe stradă soseau mereu alții și alții; copiii mici alergau ținând în mâini confetti viu colorată, lăsând în urmă dâre colorate, pe după stâlpi, oameni, chioșcuri și mese. Bombe făcute din baloane explodau, scoțând mingi de fum colorat și parfumat, iar oamenii râdeau, se înecau și se împleticeau, bătându-se unii pe alții pe spate și strigând la copiii veseli care le aruncau.

Pierzându-și din interes, s-a retras de la fereastră. A rămas în cameră o vreme, așezat pe un scrin vechi în praf și, gânditor, și-a frecat bărbia, ridicând ochii doar când cascada urcătoare de baloane a trecut prin dreptul ferestrei. Și-a coborât ochelarii întunecați pe nas. De după lentile, baloanele arătau la fel.

Bocănind cu ghetele pe treptele vechi din lemn, a coborât scara îngustă; ajuns jos, și-a luat haina de ploaie demodată și a ieșit pe ușa din spate, ajungând pe altă stradă.

Șoferul a pornit mașina și, stând pe bancheta din spate, a urmărit șirurile de clădiri care defilau pe lângă el. Au ajuns la capătul străzii și au virat pe drumul abrupt care a cotit la un unghi drept față de ea și de strada pe care se desfășura petrecerea. Au depășit o mașină lungă, de culoare închisă, în care se aflau bărbatul și femeia.

A privit în jur. Mașina neagră a început să-i urmărească.

I-a cerut șoferului să depășească viteza legală. Au gonit, iar mașina urmăritoare a ținut ritmul. A rămas liniștit și a urmărit orașul care aluneca prin dreptul lui. Au mers cu mare viteză prin câteva dintre vechile zone guvernamentale; clădirile mărețe erau cenușii și decorate din belșug cu fântâni în ziduri și cu canale de apă; tipare complicate de apă curgeau în josul zidurilor în valuri verticale, căzând ca niște cortine de teatru. A văzut buruieni, dar mai puține decât s-ar fi așteptat. Nu și-a amintit dacă pereții din apă erau lăsați să înghețe sau instalațiile erau oprite, ori dacă în apă se adăuga antigel. Pe zidurile multor clădiri erau schele. Muncitorii care curățau blocuri uzate din piatră s-au întors și au urmărit cele două mașini care au trecut în goană prin piață.

S-a prins de un mâner aflat în partea din spate a mașinii și a căutat ceva într-un mănunchi mare de chei.

Au oprit pe o stradă veche și îngustă, în apropierea malului marelui râu. A coborât iute și s-a grăbit să intre pe ușa mică a unei clădiri înalte. Mașina urmăritoare a pătruns cu vuiet pe stradă chiar în timp ce el a închis ușa, fără să o încuie. A coborât câteva trepte și a descuiat câteva porți ruginite. Când a ajuns în subsolul clădirii a găsit căruciorul de funicular așteptând pe platformă. A deschis ușa, a urcat și a tras o manetă.

A urmat o ușoară zdruncinătură când funicularul a pornit să urce panta, dar apoi s-a deplasat lin. A zâmbit când i-a văzut pe cei doi că au ridicat ochii spre el și apoi a văzut mașina dispărând în tunel. Micuța cabină a urcat cu greu panta netedă, ajungând în lumina zilei.

În locul în care cabina în coborâre și cea în urcare au ajuns una în dreptul celeilalte, a coborât pe platforma exterioară a ei și a pășit pe cea care cobora. Aceasta a continuat să se deplaseze, propulsată fiind de greutatea suplimentară a apei pe care o avea în rezervoare, culeasă din pârâul de la capătul de sus al vechii linii de funicular. A așteptat puțin, apoi a sărit din cabină cam la un sfert din drumul de coborâre, ajungând pe treptele aflate alături de șine. A urcat o scară lungă din metal și a pătruns în altă clădire.

Când a ajuns în partea superioară, transpira ușor. Și-a scos haina veche de ploaie și s-a întors la hotel purtând-o pe braț.

Cu un aspect modern și ferestre foarte mari, camera era foarte albă. Mobilierul se armoniza cu pereții plastifiați, iar lumina venea din umflăturile din tavanul dintr-o singură bucată. Un bărbat în picioare urmărea prima ninsoare a iernii, care se presăra încet peste orașul cenușiu; era spre sfârșitul după-amiezii și întunericul cădea cu repeziciune. Pe o canapea albă, o femeie stătea întinsă cu fața în jos, cu coatele în lături, însă având mâinile împreunate sub fața întoarsă într-o parte. Ținea ochii închiși, iar corpul ei palid și dat cu ulei era masat destul de brutal de un bărbat cu o constituție puternică, cu părul cărunt și cicatrice pe față.

Bărbatul aflat la fereastră urmărea zăpada care cădea sub două aspecte. Întâi ca o masă, ținându-și ochii ațintiți asupra unui punct fix, astfel încât fulgii de zăpadă deveneau doar un vârtej, iar curenții de aer și rafalele de vânt slab care îi deplasau deveneau vizibili în tipare care evidențiau cercuri, spirale, căderea. Apoi, privind zăpada ca fulgi separați, alegea unul în galaxia nedefinită de cenușiu peste cenușiu și observa o cale, un drum separat în jos prin iureșul tăcut al căderii fulgilor.

I-a urmărit cum au căzut pe pervazul negru din exterior, unde au sporit treptat, dar imperceptibil, pentru a forma o dungă albă și moale. Alți fulgi loveau chiar geamul ferestrei, lipindu-se de el preț de câteva clipe, după care, suflați de vânt, cădeau.

Femeia părea că doarme. Zâmbea vag, iar geografia exactă a chipului ei era modificată de forța pe care bărbatul cărunt o exercita asupra spinării, umerilor și flancurilor ei. Carnea ei dată cu ulei se deplasa într-o parte și în alta, iar degetele care alunecau păreau să transmită putere fără să provoace fricțiune, ca acțiunea lină a apei mării asupra ierburilor subacvatice. Fesele ei erau acoperite cu un prosop de culoare neagră, părul îi era despletit și răsfirat peste o parte a feței, iar sânii mici deveniseră niște ovale lungi sub corpul bine echilibrat.

— Și atunci, ce e de făcut?

— Trebuie să aflăm mai multe.

— Asta e mereu adevărat. Să revenim la problemă.

— Am putea cere să fie deportat.

— Din ce motiv?

— Nu trebuie să formulăm niciun motiv, deși am putea prea bine să inventăm unul.

— Asta ar putea declanșa războiul înainte de a fi pregătiți pentru el.

— Acum, taci; nu trebuie să vorbim despre „război“. În mod oficial, suntem în cele mai bune relații cu toți membrii Federației noastre; nu trebuie să te îngrijorezi. Totul este sub control.

— A afirmat un purtător de cuvânt oficial… Crezi că trebuie să ne debarasăm de el?

— Ar fi soluția cea mai înțeleaptă. Ne-am simți mai bine dacă îl îndepărtăm. Am însă oribila senzație că se află aici cu un anumit scop. I s-a oferit dreptul de a folosi după dorință fondurile Fundației Vanguard și această misterioasă organizație ni s-a împotrivit de fiecare dată de-a lungul drumului nostru în ultimii treizeci de ani. Identitatea și domiciliul deținătorilor și directorilor ei au fost câteva dintre secretele cele mai bine păstrate din ciorchine; și are rezerve inegalabile. Iar acum - ca din senin - apare acest om, care cheltuiește cu o generozitate ieșită din comun, chiar vulgară, și își păstrează în același timp, un profil deosebit, deși cochetează cu sfiiciunea… tocmai când acest lucru s-ar putea dovedi extrem de problematic.

— S-ar putea ca el să fie chiar Fundația Vanguard.

— Asta e o prostie. Dacă reprezintă ceva cât de cât apreciabil, este vorba de niște extratereștri care se amestecă în treburile noastre sau vreo mașină care vrea doar binele, funcționând sub voința conștientă a vreunui magnat mort, ori funcționând cu o transcriere a unei personalități umane, ori avem o mașină scăpată de sub control, care are conștiință, dar nu există cineva care să o supravegheze. Cred că aceste posibilități au fost ignorate vreme de ani buni. Acest om, Staberinde, este o marionetă; cheltuiește bani cu disperarea unui copil răsfățat, care este îngrijorat de faptul că această generozitate nu va ține mult, ca un țăran care a câștigat premiul cel mare la loterie. Mi se pare revoltător. Însă el sigur se află aici - și repet asta - cu un anumit scop.

— Dacă îl ucidem și se dovedește că a fost o persoană importantă, atunci am putea declanșa un război, dar prea devreme.

— Tot ce se poate, dar simt că trebuie să facem ceea ce nu se anticipează. Pentru a ne dovedi umanitatea, pentru a exploata avantajul nostru intrinsec față de mașini, dacă nu din alt motiv.

— Adevărat, dar nu s-ar putea ca el să ne fie de folos?

— Ba da.

Bărbatul de lângă fereastră zâmbi către propria reflexie din geam și bătu un mic ritm pe partea interioară a pervazului.

Femeia de pe canapea a rămas cu ochii închiși, iar corpul ei s-a mișcat sub loviturile constante și slabe ale mâinilor care îi modelau talia și flancurile.

— Stai puțin. Între Beychae și Fundația Vanguard au existat unele legături. Dacă lucrurile stau așa…

— Dacă stau așa… atunci îl putem convinge pe Beychae să treacă de partea noastră, folosindu-ne de această persoană, Staberinde.

Bărbatul și-a lipit un deget de sticla geamului și a trasat urma unui fulg de zăpadă, făcându-l să coboare de cealaltă parte a geamului. Cât a urmărit procesul, ochii i s-au încrucișat.

— Am putea să…

— Poftim?

— Să adoptăm sistemul Dehewwoff.

— Ce anume? Trebuie să știu mai multe despre asta!

— Sistemul Dehewwoff de a pedepsi prin boală, o pedeapsă capitală treptată; cu cât este mai gravă infracțiunea, cu atât mai gravă este boala cu care este infectat făptașul. Pentru infracțiuni minore, o febră oarecare, lipsa mijloacelor de subzistență și a cheltuielilor medicale; pentru fapte mai grave, un acces de ceva care să dureze câteva luni, cu dureri și o convalescență îndelungată, note de plată și lipsa oricărei înțelegeri și, câteodată, urme care să se vadă ulterior. Și, pentru infracțiuni cu adevărat îngrozitoare, infectarea cu boli cărora rareori li se poate supraviețui; aproape sigur moartea, cu excepția cazului în care apare vreo intervenție divină și o cură miraculoasă. Desigur, cu cât individul este de clasă mai joasă, cu atât mai virulentă va fi pedeapsa, având în vedere constituția mai rezistentă a muncitorilor manuali. Combinații și viruși recurenți pot asigura o variație a ideii de bază.

— Să revenim la problemă.

— Și detest ochelarii aceia negri.

— Repet, să revenim la problemă.

— … trebuie să știm mai multe.