— Nu. L-am localizat mai exact pe Beychae; e tot la Universitatea Jarnsaromol, dar în biblioteca din anexa patru. Se află la o sută de metri dedesubtul orașului; depozitul cel mai sigur al universității. Foarte sigur mai tot timpul, și există paznici suplimentari, dar nu din rândul militarilor.

— Dar unde locuiește; unde doarme?

— În apartamentul curatorului; este anexat bibliotecii.

— Iese vreodată la suprafață?

— Nu am descoperit asta.

El a scos un fluierat.

— Ei bine, asta poate fi sau nu o problemă.

— Cum stau lucrurile cu tine?

— Bine, a spus el, mușcând dintr-o prăjitură. Aștept să se deschidă birourile; am lăsat un mesaj avocaților să mă sune. După aceea încep să fac valuri.

— În regulă. N-ar trebui să apară probleme; au fost emise instrucțiunile necesare și ar trebui să primești tot ce vrei. Dacă apar necazuri, ia legătura cu noi, și vom lansa o telegramă de protest.

— Am înțeles, Sma, dar mă gândeam; cât de mare este acest imperiu comercial al Culturii, mă refer la Corporația Vanguard.

— Fundația Vanguard. E suficient de mare.

— Da, dar cât de mare? Cât de departe pot împinge lucrurile?

— Păi, nu cumpăra nimic mai mare decât o țară. Ascultă, Cheradenine, poartă-te cât de extravagant dorești ca să faci valuri. Dar adu-ni-l pe Beychae. Și încă repede.

— Da, da, am înțeles.

— Acum plecăm, dar vom menține legătura. Nu uita; dacă e nevoie, te putem ajuta.

— Da. La revedere.

A pus receptorul în furcă și a dat din nou drumul sonorului.

„Peșterile, naturale și artificiale, sunt răspândite în rocile canionului, fiind aproape la fel de abundente ca și clădirile de la suprafața în pantă. Găzduite în rocă și zumzăind, acolo se găsesc mai toate vechile centrale electrice ale orașului; iar câteva fabrici și ateliere încă supraviețuiesc acolo, ascunse sub stânci și șisturi argiloase, și doar coșurile lor scunde de pe suprafața deșertului le arată poziția. Acest fluviu de fum cald care urcă constituie un contrapunct la rețeaua de canalizare și de conducte de drenaj, care apare câteodată la suprafață și prezintă un tipar complex prin țesătura orașului.“

În acel moment a sunat telefonul.

— Alo.

— Domnul… Staberinde?

— Da.

— A, da, bună dimineața. Mă numesc Kiaplor, de la…

— Aha, avocații.

— Da. Vă mulțumesc pentru mesaj. Am primit o telegramă prin care vi se acordă acces deplin la veniturile și titlurile de valoare ale Fundației Vanguard.

— Știu. Vă este de ajuns, domnule Kiaplor?

— Hm, da; telegrama explică foarte clar situația, deși… având în vedere anvergura contului, constatăm un grad fără precedent de libertate de decizie. Cu toate acestea, nu am constatat că Fundația Vanguard să se fi comportat vreodată în mod convențional.

— Bun. Primul lucru pe care l-aș dori este să existe fonduri suficiente care să acopere costul închirierii pe o lună a două etaje de la Excelsior și care să fie transferate în contul hotelului, iar asta imediat. După aceea voi dori să cumpăr câteva lucruri.

— Da, am înțeles. Ce anume?

Zakalwe și-a șters buzele cu un șervet.

— Păi, pentru început, o stradă.

— O stradă?

— Da. Nimic bătător la ochi, și nu este nevoie să fie foarte lungă, dar vreau o stradă întreagă, undeva în apropiere de centrul orașului. Credeți că puteți căuta una potrivită, imediat?

— Hm… da, putem începe să căutăm. Eu…

— Bine. Vă voi face o vizită la birou peste două ore; aș vrea să am posibilitatea de a lua o hotărâre chiar atunci.

— Două…? Hm… bine…

— Rapiditatea este esențială, domnule Kiaplor. Puneți-i pe cei mai buni oameni pe care îi aveți să se apuce de treabă.

— Da, am înțeles.

— Bun. Ne vedem peste două ore.

— Clar. La revedere.

„În ultimele sute de ani s-au construit foarte puține clădiri noi; Solotol este un monument, o instituție; un muzeu. La fel ca oamenii, fabricile au dispărut în mare parte. Trei universități conferă o oarecare viață unor zone ale orașului în cursul unei părți a anului, dar mulți afirmă că atmosfera sa este arhaică, ba chiar ridicolă, deși unora le place să trăiască în ceea ce este, de fapt, trecut. Solotol nu are iluminare din cer; trenurile continuă să se deplaseze pe șine de metal, iar vehiculele terestre trebuie să rămână la sol, deoarece zborurile în interiorul orașului sau pe deasupra sa sunt interzise. În multe privințe, un oraș trist și vechi; porțiuni întinse ale orașului sunt nelocuite sau ocupate doar o parte din an. Orașul este capitală doar cu numele, dar nu reprezintă cultura căreia îi aparține; este un exponat de muzeu și, deși mulți vin să îl viziteze, puțini rămân.“

Zakalwe a clătinat din cap; și-a pus ochelarii pe nas și a oprit ecranul.

Când vântul a căpătat direcția potrivită, folosind un tun vechi pentru artificii, instalat pe un acoperiș-grădină, a lansat cocoloașe uriașe de bancnote în aer; banii au coborât alene spre sol ca niște fulgi timpurii de zăpadă. Pusese ca două străzi să fie decorate cu fanioane, ghirlande și baloane și să se plaseze mese și scaune, iar barurile să servească băutură gratis; de-a lungul străzilor se întindeau căi de acces acoperite și se difuza muzică; deasupra zonelor importante, precum estradele și barurile, se instalaseră umbrare, deși nu era nevoie de ele; ziua era senină și neobișnuit de caldă. A privit pe fereastra de la ultimul etaj al uneia dintre cele mai înalte clădiri și a zâmbit văzând atât de mulți oameni.

În timpul anotimpului mort, în oraș se întâmplau atât de puține lucruri, încât acel carnaval atrăsese imediat atenția oamenilor. Angajase persoane care să servească drogurile, mâncarea și băutura pe care le pusese la dispoziție. Interzisese accesul mașinilor și fețele nefericite, iar cei care nu zâmbeau când încercau să intre pe stradă erau siliți să poarte măști caraghioase până când se înviorau. Aplecându-se peste fereastra la care se afla, a inspirat adânc, iar plămânii i s-au umplut cu aromele amețitoare care veneau dinspre barul din stradă; fumul de droguri ajungea până la el și plutea ca un nor. Socotind că totul era foarte încurajator, a zâmbit; era perfect.

Oamenii se plimbau și discutau în perechi sau grupuri, făcând schimb de boluri din care se ridica fum, râzând și zâmbind. Ascultau muzica orchestrei și îi urmăreau pe alții dansând. Toți ovaționau de fiecare dată când tunul trăgea. Mulți dintre ei râdeau citind fluturașii cu bancuri politice care se distribuiau cu fiecare bol cu droguri sau mâncare, dar și odată cu măștile; râdeau de asemenea văzând pancarte mari, în culori țipătoare, întinse peste fațadele clădirilor vechi și dărăpănate de pe acea stradă. Acestea erau absurde sau umoristice. PACIFIȘTII LA ZID! ȘI EXPERȚII? CINE ARE NEVOIE DE EI? erau două dintre exemplele cel mai ușor de tradus.

S-au desfășurat competiții de glume sau forță, s-a oferit flori și coifuri de petrecere, dar a existat și un chioșc foarte frecventat, intitulat Complimente, unde, în schimbul unei mici sume sau al unei pălării din hârtie, persoanei i se spunea ce drăguță, bună, modestă, liniștită, impasibilă, rezervată, sinceră, respectuoasă, atrăgătoare, veselă și binevoitoare era.

Având ochelarii cu lentile închise împinși peste părul legat la spate, a contemplat toate acesta. Și-a dat seama că acolo jos, în miezul agitației, s-ar simți izolat. Dar din acel punct de observație situat la înălțime putea privi oamenii ca pe o masă cu chipuri diferite; aceștia se aflau suficient de departe pentru a reprezenta o singură temă, suficient de aproape pentru a introduce propriile variații armonioase. Oamenii se distrau, erau făcuți să râdă sau să chicotească, încurajați să se drogheze și să devină caraghioși, captivați de muzică și puțin demenți din cauza atmosferei.

A urmărit doi oameni cu atenție deosebită.