— Ba a fost, și cred că mama ta a fost extrem de neascultătoare, altfel nu ar fi silit-o să stea toată ziua în camera ei.

— Nu a fost rea! Elethiomel a ridicat privirea către celălalt băiat și a simțit ceva crescând în mintea lui, înapoia nasului și ochilor. E bolnavă. Nu poate să iasă din cameră!

— Așa spune ea, a zis Cheradenine.

— Ia te uită! Milioane de flori! Uite, o să facem parfum! Vrei să ne ajuți? Cele două surori au sosit în fugă în spatele lor cu brațele pline de flori. Elly…

Darckense a încercat să îl ia de braț pe Elethiomel.

El a respins-o.

— Vai, Elly… Sheri, te rog, nu, a spus Livueta.

— Nu a fost rea! a strigat el către celălalt băiat, care era întors cu spatele.

— Ba da, a fooost, a spus Cheradenine cu glas cântat și a aruncat încă o piatră în lac.

— Ba nu! a strigat Elethiomel și a porni în fugă, împingându-l cu putere în spate pe celălalt băiat.

Cheradenine a strigat și a căzut de pe botul cioplit al corabiei; în cădere s-a lovit cu capul de piatră. Cele două fete au scos țipete.

Elethiomel s-a aplecat peste parapet și l-a văzut pe Cheradenine căzând în mijlocul cercurilor de valuri pe care le făcuse chiar el. A dispărut în apă, a revenit și a plutit cu fața în jos.

Darckense a început să urle.

— Vai, Elly, nu!

Livueta a dat drumul florilor din brațe și a fugit spre trepte. Continuând să țipe, Darckense s-a lăsat pe vine și s-a rezemat cu spatele de zid, strivind florile pe care le avea în brațe. 

— Darckle, fugi în casă! a strigat Livueta de pe casa scărilor.

Elethiomel urmărea silueta din apă mișcându-se slab, scoțând bule de aer, în timp ce auzea pașii Livuetei lipăind pe puntea de dedesubt.

Cu câteva clipe înainte ca fata să sară în apa puțin adâncă pentru a-și trage fratele afară și în timp ce Darckense continua să țipe, Elethiomel a strâns pietricelele rămase pe parapet și le-a aruncat cu plesnete în apă, în jurul băiatului.

Nu, nu a fost asta. Trebuie să fi fost ceva mai grav decât asta, nu? Era sigur că își amintea ceva legat de un scaun. Își amintea ceva și despre o corabie, dar nici asta nu părea să fie ceea ce trebuia. A încercat să se gândească la toate lucrurile urâte care se pot petrece pe un scaun și le-a respins rând pe rând, pentru că ele nu i se întâmplaseră lui și nici cuiva cunoscut - cel puțin atât cât își putea aminti - și, în cele din urmă, a tras concluzia că fixația lui asupra ideii cu scaunul era ceva aleatoriu; era vorba de un scaun și asta era tot.

Apoi erau nume; nume pe care le folosise; nume false care nu îi aparțineau. Imaginează-ți; să primești numele unei corăbii! Ce persoană ridicolă, ce băiat neascultător; asta era ceea ce încerca să uite. Nu știa, nu înțelegea cum de putuse fi atât de prost; acum totul părea foarte clar, cât se putea de evident. Voia să uite de corabie; să îngroape acel lucru, astfel încât să nu își ia numele ei.

Acum și-a dat seama, acum a înțeles, acum, când era prea târziu pentru a face ceva.

A, își dorea să verse.

Un scaun, o corabie… altceva; uitase.

Băieții au deprins prelucrarea metalelor, fetele, olăritul.

— Dar nu suntem țărani sau… sau…

— Nu mai comentați, și veți învăța ceva din ceea ce înseamnă să lucrați cu materiale, le-a spus tatăl lui Cheradenine celor doi băieți.

— Dar e ceva obișnuit!

— La fel sunt scrisul și operațiile matematice. Aceste abilități nu vă vor face funcționari, tot astfel cum prelucrarea fierului nu vă va face fierari.

— Dar…

— Veți face așa cum vi se spune. Dacă se potrivește mai mult cu ambițiile voastre războinice, așa cum pretindeți, poate încercați să faceți săbii și armuri în timpul lecțiilor.

Băieții s-au privit unul pe celălalt.

— Pe de altă parte, poate îi spuneți profesorului de limbă că v-am cerut să îl întrebați dacă este bine ca tineri de familie bună să înceapă aproape fiecare propoziție cu nefericitul cuvânt „Dar“. Asta e tot.

— Mulțumesc, domnule.

— Mulțumesc, domnule.

Ajunși afară, au convenit că prelucrarea metalelor nu era ceva atât de rău.

— Dar trebuie să-i spunem Năsosului despre folosirea lui „dar“. O să ne dea de scris!

— Ba nu-i spunem. Tatăl tău a zis că poate îi spunem Năsosului; asta nu înseamnă că ne-a spus să îi vorbim despre asta.

— Ha-ha. Da.

Și Livueta a vrut să învețe prelucrarea metalelor, dar tatăl ei nu i-a îngăduit; nu se cuvenea. Ea a insistat. El nu a cedat. Ea s-a bosumflat. Au făcut un compromis, și a început să învețe dulgheria.

Băieții au făcut cuțite și săbii, Darckense, oale, iar Livueta a făcut mobilă pentru o casă de vară de pe domeniu. În acea casă de vară a descoperit Cheradenine că…

Nu, nu, nu, nu voia să se gândească la asta. Știa ce va urma.

La naiba, prefera să se gândească la cealaltă întâmplare nefericită, în ziua când luaseră pușca din armurărie.

Nu, nu voia deloc să se gândească la asta. A încercat să alunge asemenea gânduri lovindu-se cu capul de pietre, privind cerul de un albastru dement și izbindu-și capul de pietrele de culoare deschisă de sub el, de unde granulele de guano fuseseră măturate, însă durerea era prea mare, iar pietrele cedau și, pe de altă parte, oricum nu avea puterea de a amenința o muscă, de aceea a încetat.

Unde se afla?

A, da, craterul, vulcanul inundat… suntem într-un crater; un crater vechi al unui vulcan, mort de multă vreme și inundat. Iar în mijlocul craterului era o insuliță și el se afla pe ea, și privea de acolo la pereții craterului și era bărbat, nu era copil, și era un om bun și murea pe acea insuliță și…

— Să strig? a spus el.

Cu un aer îndoielnic, cerul a privit în jos.

Era albastru.