I-a dat ocol. Uriașul soclu din beton, un pătrat cu latura de aproape jumătate de kilometru, era în continuare asaltat de apă; valuri cafenii îi scăldau marginile de fiecare parte. Matahalele înalte ale structurilor antice din metal, dărăpănate și neîngrijite, se ridicau prin ceața ploii, unele căzute pe suprafața spartă și crăpată a suprafeței de beton ca niște piese uitate ale unui joc enorm. Cabana - deja părând ridicolă pe întinderea de beton din jurul ei - arăta chiar mai grotesc decât utilajele abandonate, doar din cauză că se afla în preajma lor.
S-a uitat de jur împrejur în timp ce a dat roată clădirii, dar nu a văzut nimic din ceea ce căuta. A intrat în cabană.
Asasinul a tresărit când a deschis brusc ușa. Scaunul de care era legată fata - unul mic, din lemn - era rezemat nesigur de un dulap cu sertare, iar când ea s-a mișcat brusc, picioarele scaunului au lunecat scrâșnind pe podeaua din piatră și a făcut-o să cadă cu un zgomot înfundat. Fata s-a lovit la cap și a scos un țipăt.
El a oftat. S-a apropiat, iar ghetele lui, îmbibate de apă, au clefăit la fiecare pas; înaintând, a lovit cu piciorul o bucată spartă de oglindă. Femeia atârna moale, dar și-a dat seama că juca teatru. A ridicat scaunul și l-a mutat spre centrul încăperii mici. A urmărit-o atent cât a făcut acea manevră și a rămas departe de capul ei; ceva mai devreme, în timp ce o lega de scaun, ea îl lovise cu capul în față, cât pe ce să îi spargă nasul.
S-a uitat la legăturile ei. Frânghia cu care îi erau legate brațele de spătarul scaunului erau zdrențuite; femeia încercase să o taie folosind oglinda spartă aflată pe tăblia dulapului.
A lăsat-o să atârne inertă în mijlocul încăperii, unde să o poată vedea, apoi s-a dus la patul mic, tăiat în peretele gros al cabanei și s-a lăsat să cadă pe el. Era murdar, dar era prea epuizat ca să se mai sinchisească.
A ascultat ropotele ploii pe acoperiș și vântul care șuiera prin ușă și prin ferestrele cu obloane trase, apoi a ascultat zgomotul făcut de picăturile de ploaie care se furișau prin acoperiș și cădeau pe dalele din piatră. A tras cu urechea ca să audă vuietul elicopterelor, dar nu era niciunul în apropiere. Nu avea radio și nu era convins că ei știau unde să îl caute. Probabil că vor scotoci în măsura în care le permitea vremea, dar vor căuta mașina lui de teren, iar aceasta dispăruse; fusese luată de avalanșa de apă cafenie a râului. Probabil că vor trece zile până să o găsească.
A închis ochii și a dat să adoarmă aproape imediat, dar era ca și cum conștiința înfrângerii nu avea să-l lase să scape și îl găsea chiar și acolo, umplându-i mintea adormită cu imagini de inundație și înfrângere, hărțuindu-l și nelăsându-l să se odihnească, readucându-l la durerea neîncetată și la demoralizarea stării de veghe. S-a frecat la ochi, câteva grăunțe de nisip și pământ i-au pătruns sub pleoape din apa mâloasă de pe degete. Folosindu-se de zdrențele murdare de pe pat, și-a curățat un deget cât de bine a putut și s-a frecat cu scuipat, deoarece a socotit că dacă își îngăduia să plângă, probabil nu se va mai putea opri.
A privit spre femeie. Se prefăcea că își revine. A regretat că nu avea tăria și dispoziția să se apropie de ea și să o lovească, dar era prea obosit și prea conștient că se va răzbuna pe ea pentru înfrângerea unei armate întregi. Lovirea unui singur individ - fără a mai vorbi de o femeie sașie și neajutorată - ar fi fost un gest de o meschinărie patetică în încercarea de a găsi o compensație pentru o prăbușire de o asemenea anvergură încât, chiar dacă rămânea în viață, avea să-i fie rușine mereu că făcuse așa ceva.
Ea a gemut dramatic. Un fir de mucus s-a desprins de pe nasul ei și a căzut pe haina groasă pe care o purta.
Dezgustat, el și-a mutat privirea în altă parte.
A auzit-o fornăind tare. Când s-a uitat din nou la ea, a văzut că avea ochii deschiși și îl privea cu răutate. Era doar puțin sașie, dar acea imperfecțiune îl irita mai mult decât era cazul. Dacă ar fi făcut o baie și ar fi îmbrăcat ceva curat, a gândit el, femeia ar fi arătat aproape atrăgătoare. Însă acum se scufundase în paltonul acela verde și slinos, mânjit tot de noroi, iar fața murdară îi era ascunsă aproape în întregime - în parte de guler și în parte de părul lung și murdar, care îi era prins în câteva locuri de stofă cu cocoloașe lipicioase de noroi. S-a mișcat ciudat pe scaun, ca și cum și-ar fi scărpinat spatele de spătar. Zakalwe nu și-a dat seama dacă încerca frânghia cu care era legată ori o chinuiau puricii.
Se îndoia că fusese trimisă pentru a-l ucide; aproape sigur era ceea ce sugera îmbrăcămintea, o auxiliară. Probabil rămăsese în urmă în timpul retragerii și rătăcise de colo până colo, prea înspăimântată, sau mândră, sau proastă pentru a se preda, asta până când văzuse mașina lui având dificultăți într-o groapă măturată de furtună. Încercarea ei de a-l ucide dovedise curaj, dar îi stârnise râsul. Cu mult noroc, reușise să ucidă șoferul cu un singur foc de armă; cel de-al doilea glonț îl atinsese razant în tâmplă, făcându-l să amețească, după care ea aruncase arma fără gloanțe și sărise în mașină, atacându-l cu un șiș. Rămasă fără șofer, mașina alunecase în josul pantei înnoroite și ajunsese în torentul cafeniu al râului.
Ce act prostesc. Câteodată, eroismele ieftine îl revoltau; i se păreau o insultă la adresa soldatului care cântărea riscurile situației și lua hotărâri șirete, calme, în baza experienței și imaginației, genul de soldat lipsit de ostentație, care nu primea medalii, ci câștiga războaie.
Încă amețit de acea lovitură de glonț, el căzuse în locul din spate, cel în care se stătea în picioare, moment în care mașina s-a clătinat și s-a prăbușit, fiind apoi prinsă de forța râului umflat. Femeia îl îngropase apoi cu paltonul ei gros și voluminos. Blocat astfel, având încă țiuituri puternice în urechi din cauza glonțului care îi răsese țeasta, nu reușise să o lovească decisiv. În acele clipe absurde, pline de frustrare și neputință, lupta cu fata i se păruse un microcosmos din dezordinea în care era prinsă acum armata lui pe câmpia aceea; avea forța necesară pentru a o face să-și piardă cunoștința, dar terenul de luptă strâmt și greutatea paltonului ei uriaș îl sufocase și îl întemnițase până când a fost prea târziu.
Mașina s-a izbit de insula de beton și s-a răsturnat, azvârlindu-i pe amândoi pe suprafața cenușie și corodată. Femeia a scos un țipăt scurt, a ridicat cuțitul care i se prinsese în faldurile paltonului încă de la început, dar el, reușind în cele din urmă să își elibereze un braț, i-a tras un pumn care i-a nimerit bărbia.
Ea s-a prăbușit pe beton; el s-a întors și a văzut mașina deplasându-se scrâșnind, smulsă de mareea învolburată și cafenie. Rămasă pe o parte, mașina s-a scufundat aproape imediat.
S-a răsucit și s-a simțit tentat să lovească cu piciorul femeia lipsită de cunoștință. Însă a dat un șut șișului, aruncându-l în râu, după mașina deja scufundată.
— Nu vei câștiga războiul, a spus femeia și a scuipat. Nu poți câștiga împotriva noastră.
Furioasă, a zdruncinat scaunul.
— Poftim? a spus el smuls din reverie.
— Noi vom câștiga, a spus ea clătinând violent scaunul, ale cărui picioare au duduit pe podeaua din piatră.
De ce am legat-o pe dobitoaca asta de scaun și nu de altceva? a gândit el.
— S-ar putea să ai dreptate, i-a spus el cu glas plictisit. Pentru moment… lucrurile nu sunt lămurite. Asta te face să te simți mai bine?
— O să mori, a spus femeia țintuindu-l cu privirea.
— Nimic nu e mai sigur decât asta, a aprobat-o el, uitându-se la tavanul din care picura apă peste patul ferfenițit.
— Suntem invincibili. Nu vom renunța niciodată.
— Ei, na, s-a dovedit că puteți fi înfrânți.
Amintindu-și istoria acelei țări, a oftat.
— Am fost trădați! a strigat femeia. Armatele noastre nu au fost înfrânte niciodată; am fost…
— Înjunghiați pe la spate; știu.
— Da! Dar spiritul nostru nu moare. Noi…
— O, mai ține-ți gura! a spus el, dându-și picioarele jos de pe pat și întorcându-se cu fața spre femeie. Am mai auzit porcăria asta. „Am fost jefuiți.“ „Cei de acasă ne-au abandonat.“ „Media au fost împotriva noastră.“ Rahaturi. Și-a trecut degetele unei mâini prin părul ud. Doar cei tineri și foarte proști își închipuie că doar militarii poartă războaiele. Imediat ce știrea circulă mai repede decât un mesager sau o pasăre, toată națiunea… în fine… iese la luptă. Ăsta vă e spiritul, voința. Nu truda la sol. Dacă pierdeți, pierdeți. Nu mai scheuna din cauza asta. Dacă nu era ploaia asta nenorocită, ați fi fost învinși. A ridicat o mână când a văzut-o pe femeie dând să spună ceva. Și uite, nu cred că Dumnezeu e de partea voastră.
— Ereticule!
— Mulțumesc.
— Sper să-ți moară copiii! Lent!
— Hm, a spus el, nu cred că mă încadrez în categoria asta, dar dacă ar fi așa, mai e mult până acolo. S-a prăbușit înapoi pe pat, apoi a părut îngrozit și s-a ridicat încă o dată. Drace, cred că vă dresează de tineri; îngrozitor lucru să vorbești așa, mai ales că ești femeie.
— Femeile noastre sunt mai bărbătoase decât bărbații voștri, a spus ea batjocoritor.
— Și totuși faceți copii. Presupun că alegerea e limitată.
