A fornăit apăsat, iar când și-a ridicat capul, aruncându-și părul de pe față, el a văzut o picătură mare pe vârful nasului ei. Fără să-și dea seama, s-a ridicat - iar starea de epuizare a scos un urlet de indignare -, apoi a rupt o bucată din draperia subțire de deasupra patului și s-a apropiat de ea.
Ea l-a văzut apropiindu-se cu fâșia de cârpă și a răcnit din rărunchi; și-a golit plămânii în efortul de a anunța lumea cotropită de ploaie că avea să fie ucisă. A făcut scaunul să se legene, astfel că el s-a văzut silit să sară spre ea pentru a pune un picior pe una dintre barele transversale dintre picioarele lui pentru a-l împiedica să se răstoarne.
I-a pus cârpa peste față.
Ea a încetat să se mai zbată. S-a înmuiat, nu a mai luptat și nici nu s-a mai agitat, pentru că știa că era absolut inutil să facă vreun efort.
— Bun, a zis el, cu ușurare în glas. Acum suflă.
Ea a suflat.
El a retras cârpa, a împăturit-o și a pus-o din nou peste nas și i-a cerut să sufle încă o dată. Ea l-a ascultat. A mai împăturit cârpa și i-a șters nasul cu forța. Ea a scos un țipăt; cârpa era aspră. El a oftat și a azvârlit cârpa.
Nu s-a mai întins în pat, pentru că asta îl făcea să devină somnoros și gânditor și nu voia să adoarmă, pentru că avea senzația că nu se va mai trezi niciodată și nu ținea să gândească, deoarece așa nu ajungea nicăieri.
S-a întors cu spatele spre femeie și a rămas lângă ușa închisă, care părea întredeschisă, pentru că picături de ploaie pătrundeau prin rosturile ei.
S-a gândit la ceilalți, la ceilalți comandanți. La naiba, singurul în care avea încredere era Rotam-Bar, însă acesta era prea necopt ca să preia comanda. El detesta să ajungă într-o asemenea funcție, pătrunzând într-o structură de comandă deja înstăpânită, de obicei coruptă, de obicei caracterizată prin nepotism; ura și faptul că trebuia să își asume atât de multe lucruri, încât orice absență, orice ezitare, chiar și orice clipă de odihnă le oferea capsomanilor lipsiți de creier prilejul de a strica lucrurile și mai mult. Pe de altă parte, și-a spus el, care general a fost vreodată întru totul mulțumit de armata pe care o conduce?
În orice caz, nu le lăsase prea multe: câteva planuri nebunești care aproape sigur nu se vor realiza; încercările lui de a folosi arme care nu săreau în ochi. Iar în cap îi rămăseseră prea multe planuri. În acel singur loc privat, în care știa că nici Cultura nu putea pătrunde, deși asta se întâmpla din cauza gândirii lor complicate, nu pentru că nu ar fi putut face așa ceva.
A uitat cu totul de femeie. Era ca și cum nici nu ar mai fi existat dacă nu o vedea, iar glasul ei și încercările de a se elibera erau urmarea unei manifestări supranaturale, absurde.
A deschis larg ușa cabanei. Prin ploaie se putea vedea totul. Picăturile individuale au devenit dâre din cauza lentorii ochilor; ele se contopeau și reapăreau ca o scriere codificată pentru formele pe care le purta în sinea lui; dăinuiau mai puțin de o clipă în fața ochilor și cădeau necontenit.
A văzut un scaun și o corabie care nu era corabie; a văzut un bărbat cu două umbre și a văzut ceva ce nu putea fi văzut - un concept; dorința adaptabilă, autoexploratoare de a supraviețui, de a îndoi tot ce poate fi atins în acest scop, și să îndepărteze, să adune, să distrugă și să creeze, astfel încât acea grupare aparte de celule să poată funcționa în continuare, să poată înainta și hotărî, și să continue a se mișca și hotărî, știind că, dacă nu realiza altceva, măcar să trăiască.
Și avea două umbre, erau două lucruri: nevoia și metoda. Nevoia era evidentă: să înfrângă ceea ce se opunea vieții acelei grupări de celule. Metoda însemna acapararea și încovoierea materialelor și oamenilor într-un anumit scop, concepția că într-o bătălie se putea folosi orice; că nimic nu putea fi exclus, că orice putea deveni armă, și capacitatea de a mânui acele arme, de a le descoperi și de a le alege pe acelea cu care se putea ținti și trage; acel talent, acea abilitate, acea folosire a armelor.
Un scaun și o corabie care nu era corabie, un bărbat cu două umbre și…
— Ce vrei să faci cu mine?
Glasul femeii era tremurător. Și-a întors privirea spre ea.
— Nu știu, tu ce părere ai?
Îngrozită, ea s-a uitat la el cu ochi dilatați. Părea să-și adune puterile pentru un nou strigăt. El nu a înțeles efortul; îi pusese o întrebare perfect firească și pertinentă, iar ea se purta de parcă el îi spusese că o va ucide.
— Te rog, nu. Te rog, nu; te rog, nu, a spus ea printre suspine, dar fără să lăcrimeze.
Apoi spinarea ei a părut că se frânge și și-a aplecat capul până spre genunchi când s-a lăsat moale în față.
— Nu ce?
A rămas perplex.
Ea a lăsat impresia că nu-l auzise; a rămas prăbușită, iar trupul îi era zguduit de suspine.
În asemenea momente, el înceta să îi mai înțeleagă pe oameni; nu pricepea ce se întâmpla în mințile lor; deveneau insondabili. A clătinat din cap și a început să dea roată încăperii. Era urât mirositoare și umedă, și avea acea atmosferă de parcă nu era ceva nou. Cabana aceea fusese mereu o grotă. Probabil că acolo locuise un analfabet, custode al utilajelor abandonate din alt veac, mai fabulos, sfărâmat de mult de evidenta dragoste față de război pe care o dovedea acel popor; o viață meschină într-un loc respingător.
Când vor ajunge acolo? îl vor descoperi? îl vor socoti mort? Interceptaseră mesajul lui prin radio transmis de el după ce alunecarea de teren îi separaseră de restul convoiului de comandă?
Folosise bine acel aparat nenorocit?
Probabil că nu. Probabil că avea să fie lăsat în urmă; se va considera că orice încercare de căutare ar fi inutilă. Nu se sinchisea prea mult. Nu va suferi în plus dacă va fi capturat; în gând, se obișnuise deja cu ideea asta. Gândindu-se mai bine, aproape că binecuvânta acest lucru; știa că putea face așa ceva. Nu era nevoie decât ca tăria să îi fie tulburată.
— Dacă o să mă ucizi, să o faci repede, te rog.
El s-a simțit iritat de acele întreruperi permanente ale gândurilor.
— Ei bine, nu aveam de gând să te ucid, dar dacă o să schelălăi în continuare la fel, s-ar putea să mă răzgândesc.
— Te urăsc.
Părea că ea nu reușea să gândească altceva.
— Și eu te urăsc.
Ea a început să plângă, de astă dată tare.
El a privit din nou spre ploaie și a văzut Staberinde.
Înfrângere, înfrângere, așa șoptea ploaia; tancuri scufundându-se în noroaie, oameni care cedau în ploaia torențială, totul fărâmițându-se.
Și o femeie ridicolă, căreia îi curge nasul. I-a venit să râdă de toate, de faptul că împărțea timpul și locul între măreție și micime, între vastitatea magnifică și absurdul jalnic, precum nobilimea îngrozită care trebuia să călătorească într-o căruță cu țărani beți și murdari care vărsau peste ei și se acuplau înapoia lor; găteli și purici.
Râsul acela era cel mai potrivit răspuns, singura reacție care nu putea fi îmbunătățită, dar nici luată în derâdere; numitorul comun cel mai mic posibil.
