Caldeiră! Acela era cuvântul, numele.

(Asemenea semnale erau importante, iar el îl găsise pe cel pe care îl căutase.)

Victorie, și-a spus el în timp ce s-a tras pe pietre, dând deoparte câteva găinațuri de păsări din calea lui și cerându-și scuze insectelor. Totul avea să fie bine, a hotărât el. Acum știa asta, și chiar dacă pierduse, nu se știe niciodată, și se purtase o singură bătălie, iar el era centrul întregii afaceri ridicole, și Caldeira era cuvântul, și Zakalwe era cuvântul, și Staberinde era cuvântul și…

Au venit după el; au coborât cu o navă mare și frumoasă, l-au luat, l-au dus de acolo și l-au făcut din nou întreg și sănătos…

— Nu se învață niciodată minte.

Cerul a suspinat, cât se putea de clar.

— Du-te naibii, a spus el.

După câțiva ani, revenit de la academia militară ca să o revadă pe Darckense și îndrumat spre ea de un grădinar scump la vorbă, Cheradenine a avut din nou prilejul să pășească pe covorul moale de frunze moarte când s-a îndreptat spre casa de vară.

Dinăuntru a auzit un țipăt. Darckense.

A urcat treptele în fugă, și-a scos pistolul și a deschis ușa cu o lovitură de picior.

Darckense a întors capul peste umăr și l-a privit, iar el i-a văzut chipul uimit. Încă avea mâinile prinse în jurul gâtului lui Elethiomel. Cu pantalonii ajunși la glezne, acesta a rămas cu mâinile pe coapsele dezgolite ale lui Darckense, care avea rochia suflecată, și s-a uitat calm la el.

Elethiomel stătea pe scăunelul pe care, demult, Livueta îl făcuse la orele ei de dulgherie.

— Salut, amice, a spus Elethiomel către tânărul care avea pistolul în mână.

Cheradenine s-a uitat o clipă în ochii lui Elethiomel, s-a întors, a vârât pistolul în toc și a ieșit închizând ușa în urma lui.

Dinăuntru, a auzit hohotele de plâns ale lui Darckense și râsul lui Elethiomel.

Insula din mijlocul Caldeirei a devenit din nou tăcută. Câteva păsări au revenit pe ea.

Din cauza omului, insula se schimbase. Râcâită în cerc în jurul depresiunii centrale, desenat pe găinațurile negre ale păsărilor, curățate de pe fața rocii de culoare deschisă și având coada de lungime potrivită îndreptată spre o latură (cu celălalt capăt îndreptat spre rocă, punctul central), insula părea să aibă imprimată pe ea o literă sau o singură pictogramă, alb pe negru.

Era semnul pentru „Ajutor!“ și putea fi văzut doar din aer sau din spațiu.

La câțiva ani după scena din casa de vară, într-o noapte în care pădurile arseseră, iar bubuiturile artileriei se auzeau în depărtare, un tânăr maior de armată s-a urcat pe unul dintre tancurile pe care le comanda și a dat ordin conducătorului să treacă prin pădure, urmând o cărare care șerpuia printre copaci bătrâni.

Au lăsat în urmă ruinele conacului recapturat și flăcările roșietice care iluminau interiorul cândva măreț (incendiile se reflectau în apele lacului ornamental, în apropierea resturilor corabiei din piatră, care fusese demolată).

Tancul a trecut distructiv prin pădure călcând sub șenile copaci mici și distrugând podețele de peste pâraie.

Privind printre copaci, a văzut luminișul unde se afla casa de vară, iluminată de o pâlpâire albă, ca și cum acolo s-ar fi aflat Dumnezeu.

Au ajuns în luminiș; un proiectil luminos căzuse într-un copac, iar parașuta lui se agățase între ramuri. Sfârâia și arunca scântei, răspândind o lumină pură, extrem de puternică asupra întregului luminiș.

În interiorul casei de vară scăunelul din lemn era vizibil. Tunul tancului era îndreptat direct spre clădirea mică.

— Ordonați! a spus comandantul tancului, privind îngrijorat prin capacul ridicat al turelei.

Maiorul Zakalwe a coborât privirea spre el.

— Foc, a zis el.

Opt

Prima zăpadă a anului s-a așternut pe pantele înalte ale orașului din despicătură; se cernea din cerul cenușiu și se așeza pe străzi și clădiri ca un cearșaf aruncat peste un cadavru.

A luat cina singur, la o masă mare. Ecranul pe care îl adusese pe roți până în mijlocul camerei puternic luminate licărea și prezenta imagini ale unor prizonieri eliberați de pe altă planetă. Ușile spre balcon erau deschise, iar prin ele pătrundeau mici fulgi de ninsoare. Mocheta groasă era albă și înghețată în locul în care se așezase zăpada și avea pete întunecate mai spre interior, acolo unde căldura din cameră topiseră cristalele, transformându-le din nou în apă. Afară, orașul era o masă de forme cenușii, nevăzute. Luminile așezate ordonat în linii și bucle erau estompate de distanță și de pânza ninsorii.

Întunericul a venit ca un drapel negru fluturat deasupra canionului, trăgând înapoi cenușiul de la marginile orașului, iar apoi împingând în față punctele individuale ale luminilor stradale și din clădiri ca pe niște recompense.

Ecranul mut și ninsoarea tăcută conspirau; lumina azvârlea o potecă în haosul tăcut al căderii fulgilor de dincolo de fereastră. S-a ridicat și a închis ușile și obloanele, apoi a tras draperia.

Ziua următoare a fost luminoasă și senină, iar orașul se vedea clar, atât cât permitea curba largă a canionului; clădirile, liniile drumurilor și apeductelor ieșeau în evidență de parcă ar fi fost desenate chiar atunci, sclipind ca vopseaua proaspătă, în vreme ce lumina pătrunzătoare și rece a soarelui dădea strălucire chiar și celor mai mate pietre cenușii. Zăpada se așezase pe partea superioară a orașului; dedesubt, unde temperatura rămânea constantă, zăpada căzuse ca ploaie. Și acolo era etalată cu precizie noua zi; a privit din mașină și a examinat priveliștea. Îl încânta fiecare amănunt; a numărat arcade și mașini și a trasat liniile apei, drumului, burlanelor și urmelor prin toate răsucirile și ascunzătorile lor; a inspectat fiecare licărire de lumină a soarelui și, purtând ochelarii cu lentile de culoare închisă, a privit printre gene fiecare pasăre punctiformă care se rotea pe cer și nu i-a scăpat nicio fereastră spartă.

Mașina era mai lungă și mai zveltă decât celelalte pe care le cumpărase sau le închiriase; avea opt locuri și un motor rotativ uriaș și ineficient are acționa ambele osii spate, iar el ceruse ca acoperișul pliant să fie coborât: se așezase pe bancheta din spate și se bucura de curentul rece de aer care îi mângâia fața.

Cercelul-terminal a scos un piuit.

— Zakalwe?

— Da, Diziet, a spus el.

Vorbind încet, a socotit că șoferul nu-l va auzi din cauza zgomotului provocat de vânt. A ridicat totuși geamul dintre el și șofer.

— Alo. Apare o oarecare întârziere, dar nu mare. Cum merg lucrurile?

— Deocamdată, nimic. Mă numesc Staberinde și fac valuri. Dețin Liniile Aeriene Staberinde, există o stradă Staberinde, un magazin Staberinde, o cale ferată Staberinde, Radio Local Staberinde… există chiar și un pachebot numit Staberinde. Am cheltuit bani de parcă ar fi fost aer, am înființat în decurs de o săptămână un imperiu comercial pe care alții nu l-ar putea dezvolta nici într-o viață și dintr-odată am devenit cel mai renumit om de pe planetă, poate chiar și din Ciorchine…

— Da. Dar, Cher…

— În dimineața asta a trebuit să folosesc un tunel de serviciu și să ies din hotel pe o ușă-anexă; curtea era înțesată de oameni din presă. A aruncat o privire peste umăr. Sunt uimit că am scăpat de acei copoi.

— Da. Cher…

— La naiba, probabil că, fiind atât de nebun, voi amâna de unul singur războiul; oamenii vor constata că prefer să risipesc bani decât să lupt.