— Să-ți moară copiii în chinuri groaznice! a țipat femeia.
— Ei bine, dacă asta simți cu adevărat, a spus el oftând și întinzându-se la loc, atunci nu-ți doresc nimic mai rău decât să rămâi dobitoacă așa cum se vede limpede că ești.
— Barbarule! Necredinciosule!
— O să termini curând insultele; te sfătuiesc să mai păstrezi câteva pentru mai târziu. Deși păstrarea de forțe în rezervă nu e tocmai punctul vostru forte, nu-i așa?
— Vă vom zdrobi!
— Hei, sunt deja zdrobit, zdrobit. Apoi a fluturat o mână încet. Iar acum taci.
Femeia a urlat și a clătinat scaunul.
Poate c-ar trebuie să fiu recunoscător pentru șansa ce mi s-a oferit să mă aflu departe de răspunderile comenzii, a gândit el, de schimbările de condiții dintr-o clipă în alta, schimbări pe care dobitocii nu le pot rezolva singuri și care i-au blocat la fel de mult ca și noroiul; inundația permanentă de rapoarte privind unități imobilizate, luate de ape, care au dezertat, au rămas izolate, se retrag de pe poziții vitale, urlă după ajutor, după sprijin, întăriri, mai multe camioane, tancuri, plute, mai multă hrană, mai multe aparate radio… până dincolo de un anumit punct în care el nu a mai putut face nimic; a putut doar să confirme, să răspundă, să respingă, să întârzie să ordone rezistența pe poziții; nimic, nimic altceva. Rapoartele au continuat să sosească, acumulându-se ca un mozaic monocrom dintr-un milion de bucăți de hârtie, imaginea unei armate care se dezintegrează clipă de clipă, înmuiată de ploaie de parcă ar fi din hârtie, îmbibată, moale, fragilă și destrămându-se treptat.
Fiind blocat acolo, scăpa de toate acestea… însă, în secret, nu se arăta recunoscător și nici încântat nu era de fapt; era furios și iritat că se afla departe, că lăsase totul în mâinile altora, că se afla departe de miezul lucrurilor, că nu știa ce se întâmpla. Se frământa ca o mamă pentru fiul tânăr plecat la război, în pragul lacrimilor sau al urletelor inutile pentru că se simțea neputincios, și inerția aceea nebună nu putea fi oprită. (Și-a dat seama că întregul proces nu impunea în realitate nicio forță dușmană. Bătălia era a lui și a armatei pe care o comanda împotriva vremii dezlănțuite. Nici nu era nevoie de o a treia forță.)
Întâi ploile, apoi amploarea lor nemaiauzită, după aceea alunecarea de teren care îi izolase de restul convoiului de comandă, apoi dobitoaca asta de toată mila, care se crede asasină…
S-a ridicat din nou și și-a prins capul între mâini.
Încercase să facă prea multe? Abia dacă avusese parte de zece ore de somn în ultima săptămână. Asta îi înnegurase mintea, îi slăbise puterea de judecată? Ori dormise prea mult. Acea stare suplimentară de trezie conta chiar atât de mult?
— Sper să mori! a țipat cu glas ascuțit femeia.
Încruntându-se și întrebându-se de ce îi întrerupsese șirul gândurilor și dorindu-și să tacă, s-a uitat la femeie. Poate trebuia să-i pună căluș.
— Bați în retragere, a remarcat el. Acum câteva clipe îmi spuneai că o să mor.
S-a lăsat înapoi pe pat.
— Ticălosule! a răcnit ea.
S-a uitat la ea, gândindu-se brusc la faptul că, deși stătea pe pat, era prizonier ca și ea. Sub nasul ei se strânseseră din nou muci. Și-a mutat privirea.
A auzit-o cum aspiră mucusul și îl scuipă. Dacă ar fi avut putere, ar fi zâmbit. Ea își exprimase disprețul cu un scuipat; ce însemna firicelul acela de mucus față de diluviul care îneca o mașină de luptă pe care o crease în doi ani?
Și de ce, de ce o legase de un scaun și nu de altceva? Încerca să facă șansa și soarta redundante prin a unelti împotriva lui? Un scaun; o fată legată de scaun… cam de aceeași vârstă, poate ceva mai mare, dar aceeași siluetă firavă, cu un palton care mințea, făcând-o să pară mai masivă, dar nereușind. Aproximativ aceeași vârstă, cam aceeași formă…
A clătinat din cap și s-a silit să își mute gândurile de la bătălie, de la acel eșec.
Ea a văzut că el o privea și clătina din cap.
— Nu râde de mine! a strigat ea, legănându-se cu scaunul, furioasă pentru că el o disprețuia.
— Taci, taci, a spus el cu glas obosit.
Știa că nu era convingător, dar nu se simțea în stare să vorbească mai autoritar.
Lucru de mirare, ea a tăcut.
Ploile, și ea; câteodată regreta că nu credea în Soartă. Poate că uneori era de folos să crezi în Dumnezeu. Câteodată - ca acum, când lucrurile se prăbușeau în jurul lui și orice mișcare făcea nu reușea decât să simtă câte o nouă împunsătură de cuțit, încă o lovitură peste vânătăile pe care le adunase deja - ar fi fost liniștitor să creadă că totul era predestinat, totul scris dinainte, iar el doar întorcea paginile unei cărți uriașe și inviolabile. Poate că niciodată nu va apuca să scrie povestea vieții lui (și de aceea propriul nume, chiar și acea încercare de a găsi un cuvânt, îl lua în râs).
Nu știa ce să creadă; exista un destin sufocant și meschin, așa cum păreau să creadă mulți oameni?
Nu voia să se afle acolo; dorea să fie acolo unde fluxul du-te-vino al rapoartelor și comenzilor sufoca orice alte gânduri din mintea lui.
— Pierdeți; ați pierdut bătălia asta, nu-i așa?
El a socotit că nu era cazul să-i răspundă, însă, gândindu-se mai bine, a considerat că ea va interpreta asta drept un semn de slăbiciune, astfel că avea să continue.
— Ce intuiție pătrunzătoare, a spus el oftând. Îmi aduci aminte de unii oameni care au pus la cale războiul ăsta. Care au privit cruciș, au fost proști și statici.
— Dar nu am ochii încrucișați! a răcnit ea, și a început imediat să plângă, ținându-și capul plecat sub apăsarea suspinelor adânci, care îi cutremurau trupul și îi vălureau paltonul greu, făcând scaunul să scârțâie.
Curgându-i peste reverele late ale paltonului, părul lung și murdar îi ascundea fața; se aplecase atât de mult înainte, încât brațele îi atârnau până aproape de podea. El și-a dorit să aibă tăria de a se apropia de femeie ca să o îmbrățișeze alinător sau să-i zboare creierii cu o lovitură; orice, numai să o împiedice să mai facă atâta zgomot inutil.
— Gata, bine, nu ești sașie, și iartă-mă.
A rămas cu un braț apăsat peste ochi, sperând că vorbele lui au sunat convingător, dar cu siguranță că totul părea la fel de sincer așa cum de fapt simțea.
— N-am nevoie de mila ta!
— Îmi pare rău; retrag retractarea.
— Păi… nu am… e doar un mic defect, și asta nu a împiedicat comisia de recrutare să mă accepte.
Din câte știa el, comisia aceea înrola deopotrivă copii și pensionari, dar nu i-a spus asta femeii. Ea tocmai încerca să-și șteargă fața de reverele paltonului.
