— Un proiectil-cuțit?
— Diziet, nu! Nu o vreau pe Skaffen-Amtiskaw și nici altceva care-și închipuie că gândește.
— Hei, consideră că nu sunt aici, a spus mașina.
— Visezi cu ochii deschiși, dronă.
— Mai bine așa decât să nu visezi deloc, i-a răspuns drona.
Zakalwe s-a uitat la mașină.
— Ești sigur că fabrica nu a emis ordin de rechemare pentru cei din lotul tău?
— Eu una, a spus drona pufnind, nu am reușit niciodată să înțeleg ce virtuți ar avea ceva care conține optzeci la sută apă.
— În fine, a intervenit Sma. Ai reținut toate aspectele importante, da?
— Da, a spus el cu glas plictisit.
Zakalwe s-a aplecat încordându-și mușchii pe sub pielea bronzată și a fixat pușca cu plasmă în capsulă. Purta doar un șort. Cu părul încă răvășit după ce se trezise, pentru că, potrivit orei navei, era dimineață, Sma purta o djelaba.
— Știi ce oameni să contactezi? a întrebat ea îngrijorată. Și cine cu ce se ocupă și de ce parte este…?
— Ce fac dacă facilitățile de credit îmi sunt retrase brusc? Da, totul.
— Dacă - și după ce îl scoți de acolo - te îndrepți spre…
— Încântătorul și însoritul sistem Impren, a spus el oarecum iritat, cu glas cântat, unde sunt o mulțime de băștinași prietenoși într-o diversitate de Habitate spațiale ecologice. Care sunt neutri.
— Zakalwe, a spus brusc Sma, prinzându-i fața între palme și sărutându-l. Sper că asta va da roade.
— Ciudat lucru, dar și eu sper. I-a întors sărutul; în cele din urmă, ea a reușit să se retragă. Zâmbind și plimbându-și privirea peste trupul femeii, el a clătinat din cap. Da… într-o bună zi, Diziet.
Ea a clătinat din cap și a zâmbit fals.
— Doar dacă îmi pierd cunoștința sau sunt moartă, Cheradenine.
— A, deci încă pot spera, nu-i așa?
Sma l-a lovit cu palma pe spinare.
— Zakalwe, pornește la drum.
El a îmbrăcat costumul blindat de luptă. Acesta s-a închis în jurul lui. Și-a dat casca pe spate. Luând brusc un aer foarte serios, a zis:
— Asigură-te că știi unde…
— Știm unde este ea, s-a grăbit Sma să spună.
El a coborât privirea spre podeaua hangarului, după care a zâmbit spre Sma, privind-o drept în ochi.
— Bine. Și-a împreunat mănușile. Grozav. Gata, plec. Cu puțin noroc, ne vom revedea.
Apoi a intrat în capsulă.
— Ai grijă Cheradenine, a spus Sma.
— Da, ai grijă de fundul tău dezgustător, a spus Skaffen-Amtiskaw.
— Să te bazezi pe el, a spus Zakalwe și le-a trimis o bezea amândurora.
De la Vehiculul Sisteme Generale la cazicul rapid, la micul modul, apoi la capsulă, și, în cele din urmă, la costumul care se afla în praful rece al deșertului, în care se afla închis un om.
A privit prin vizorul ridicat al căștii și și-a șters cu mâna sudoarea de pe frunte. Pe acel podiș coborâse amurgul. La câțiva metri depărtare, în lumina celor două luni și a soarelui care apunea, a văzut stânca dezgolită, albită de chiciură. Dincolo de ea se afla adâncitura uriașă a deșertului în care se afla anticul oraș, pe jumătate depopulat, în care trăia acum Tsoldrin Baychae.
Norii călătoreau pe cer, iar praful se acumula.
— Ei bine, a spus el oftând, fără să se adreseze cuiva anume și privind cerul planetei necunoscute, iar ne apucăm de treabă.
VIII
A rămas în picioare pe culmea minusculă de pământ argilos și s-a uitat la rădăcinile copacului uriaș, dezgolite și curățate de curentul gâlgâitor de apă de culoare cenușiu închisă. Picăturile de ploaie roiau prin aer; frontul lat, cafeniu al apei năvalnice trăgea de rădăcinile copacului și azvârlea jerbe. Ploaia în sine redusese vizibilitatea la cel mult două sute de metri și îl udase deja până la piele, trecând prin uniformă. Aceasta era cenușie, dar ploaia și noroiul o făcuseră să capete o culoare pământie. Fusese o uniformă frumoasă, care îi venea bine, dar ploaia și noroiul o transformaseră într-o cârpă moale.
Copacul a scos un scârțâit și s-a prăbușit în torent, stropindu-l cu apă înnoroită, de aceea s-a retras și și-a ridicat fața spre cerul cenușiu, lăsând ploaia necontenită să îi spele noroiul de pe piele. Copacul masiv a blocat torentul bubuitor de apă și resturi cafenii și o parte din apă s-a revărsat peste ieșitura pe care stătea, silindu-l să se retragă și mai mult, ajungând aproape de un zid grosolan din piatră, apoi lângă soclul vechi din beton care, crăpat și denivelat, se întindea până la o cabană mică și urâtă așezată aproape de culmea dealului din beton. Urmărind apele cafenii și umflate ale râului ieșit din albie, care rodea micul istm din argilă, a văzut promontoriul prăbușindu-se, copacul pierzând orice legătură cu solul, răsucindu-se și fiind cărat cu totul pe spinarea apelor tumultuoase, îndreptându-se către valea cotropită de talazuri și spre dealurile scunde din depărtare. S-a uitat la malul care se fărâmița de cealaltă parte a torentului, unde rădăcinile copacului uriaș ieșeau din pământ ca niște cabluri sfârtecate; apoi s-a întors și a pornit să urce cu greu panta, îndreptându-se spre cabana mică.
