Fusese ideea lui Elethiomel să ia arma. Armurăria era descuiată, dar păzită în acele momente; adulții păreau tot timpul preocupați și îngrijorați, și se vorbea de trimiterea copiilor de acolo. Vara trecuse și ei tot nu ajunseseră în oraș. Se plictiseau.

— Am putea fugi de acasă.

Călcau prin frunzele căzute pe o alee de pe domeniu. Elethiomel vorbea încet. Acum nu puteau merge nici acolo fără gărzi. Oamenii stăteau cu treizeci de pași în față și douăzeci în spatele lor. Cum să se joace cu atâtea gărzi în jurul lor? Mai aproape de casă, li se permitea să iasă fără a fi însoțiți, dar acest lucru era și mai plictisitor.

— Nu fi ridicol, a spus Livueta.

— Nu e ridicol, a spus Darckense. Am putea merge în oraș. Asta ne-ar oferi ceva de făcut.

— Da, a zis Cheradenine. Ai dreptate. Așa este.

— De ce să mergi în oraș? a întrebat Livueta. Ar putea fi… primejdios acolo.

— Da, dar aici ne plictisim, a spus Darckense.

— Adevărat, a aprobat-o Cheradenine.

— Am putea lua o corabie să plecăm de aici, a spus Cheradenine.

— Nici măcar nu știm să navigăm sau să vâslim, a spus Elethiomel. Tot ce ar trebui să facem e să împingem corabia și am ajunge oricum în oraș.

— Nu merge, a spus Livueta, lovind cu piciorul un morman de frunze.

— Of, Livvy, a spus Darckense. Acum tu ești plicticoasă. Hai. Avem de făcut multe împreună.

— Nu vreau să merg, a repetat Livueta.

Elethiomel a strâns din buze. A lovit puternic cu piciorul o grămadă de frunze, azvârlindu-le în aer de parcă ar fi fost suflate de o explozie. Două gărzi s-au întors imediat, apoi s-au liniștit și și-au mutat privirile de la copii.

— Trebuie să facem ceva, a spus el uitându-se spre gărzile din fața lor, admirându-le puștile automate mari pe care aveau dreptul să le folosească.

Lui nu i se permisese să atingă o pușcă adevărată; se jucase doar cu pistoale și carabine ușoare, de calibru mic.

A prins una dintre frunzele care cădeau prin fața lui spre pământ.

— Frunze… A întors frunza pe o parte și pe alta în fața ochilor. Copacii sunt proști, le-a spus el celorlalți.

— Sigur că sunt, a spus Livueta. Nu au nervi și creier, așa e?

— Nu la asta mă refeream, a spus el, mototolind frunza între mâini. Voiam să spun că sunt o idee proastă. Uite ce risipă este în fiecare toamnă. Dacă și-ar păstra frunzele, copacul nu ar mai trebui să facă altele noi; ar crește mai mare decât ceilalți; ar fi regele copacilor.

— Dar frunzele sunt frumoase! a exclamat Darckense.

Elethiomel a clătinat din cap și a schimbat priviri semnificative cu Cheradenine.

— Fete, ce să le faci? a spus el râzând disprețuitor.

A uitat care era celălalt cuvânt pentru crater; sigur exista altul, pentru un crater vulcanic mare, chiar exista alt cuvânt, doar l-am pus jos aici acum câteva clipe, iar acum, cine știe ce ticălos l-a furat, ticălosul… dacă l-aș putea găsi, aș… l-am pus jos acum o clipă.

Unde era vulcanul?

Vulcanul era pe o insulă întinsă de pe o mare interioară, undeva.

S-a uitat în jur, la înălțimile îndepărtate ale pereților craterului, și a încercat să-și amintească unde se afla. Când s-a mișcat, l-a durut umărul în care fusese înjunghiat de unul dintre tâlhari. Încercase să protejeze rana alungând norii de muște, dar era aproape convins că ele își depuseseră deja ouăle în carnea lui.

(Nu prea aproape de inimă; cel puțin o purta pe ea acolo, și va dura ceva vreme până când infecția va ajunge atât de departe. Atunci însă va fi mort, înainte ca viermii să își găsească drum până la inima lui și la ea.)

Dar de ce nu? Continuați; sunteți invitații mei, viermișori, mâncați, umflați-vă cât vă este voia; foarte probabil că voi fi mort în momentul în care veți ecloza și vă voi scuti de durerea și suferința provocate de încercările mele de a vă îndepărta cu unghiile… Scumpi viermi, viermi dragi. (Dragul de mine; eu voi fi cel mâncat.)

Și-a oprit șirul gândurilor și și-a amintit de lac, băltoaca aceea în jurul căreia se rotea, ca o piatră captivă. Se afla la fundul unei mici adâncituri, și i s-a părut că încerca în continuare să se îndepărteze de apa puturoasă și de nămol, de muștele care stăteau roi în jurul ei și de găinațul de păsări prin care se târa. Nu a reușit; se părea că, dintr-un motiv sau altul, ajungea mereu în același loc, dar se gândea mult la asta.

Iazul cu apă puțin adâncă era nămolos, stâncos și urât mirositor. Era mizer și oribil, umflat peste cota lui normală de voma și sângele pe care le vărsase în el; voia să plece, să se îndepărteze cât mai mult de el. Apoi declanșa un raid de bombardier greu în el.

A reînceput să se târască, trăgându-se în jurul lacului, tulburând granule și insecte și, la un moment dat, îndreptându-se către lac, apoi revenind spre același punct ocupat mai devreme și oprindu-se, privind fascinat spre iaz și rocă.

Ce făcuse?

Ca de obicei, îi ajutase pe localnici. Îi sfătuise sincer; consilier, ținându-i la distanță pe demenți și făcându-i pe oameni să fie buni; apoi condusese o mică armată. Dar ei crezuseră că el îi va trăda și că va folosi armata pe care o instruise drept bază proprie de putere. De aceea, în ajunul victoriei lor, în chiar ora când asediaseră Sanctum, îl loviseră și pe el.

Îl duseseră în camera cuptorului și îl dezbrăcaseră până la piele; evadase, dar soldații coborau scara în bocănit de ghete, iar el trebuise să fugă. Fusese silit să intre în fluviu, unde a fost din nou încolțit. Scufundarea l-a lăsat aproape fără suflare. Curenții l-au dus, iar el s-a rostogolit lenevos… s-a trezit dimineața, sub carcasa unui vinci de pe o barjă fluvială mare; nu avea habar cum ajunsese acolo. La pupa ambarcațiunii a găsit un odgon care plutea, astfel că a bănuit că urcase la bord cu ajutorul lui. Încă îl durea capul.

A luat câteva haine care stăteau la uscat în spatele timoneriei, dar a fost zărit; s-a aruncat peste bord cu ele și a înotat spre mal. Vânătoarea lui a continuat și tot timpul s-a văzut silit să se îndepărteze de oraș și de Sanctum, unde Cultura îl putea căuta. Și-a petrecut ore în șir în încercarea de a descoperi o cale de a lua legătura cu ea.

A călătorit apoi pe un armăsar furat, a ocolit marginea unui crater vulcanic plin cu apă, când l-au atacat tâlharii; l-au bătut și l-au violat, după care i-au tăiat tendoanele picioarelor și l-au azvârlit în apele puturoase, cu nuanțe gălbui, ale lacului din crater, după care au aruncat cu bolovani în el, în timp ce se chinuia să se îndepărteze înot, folosindu-și doar brațele, deoarece picioarele pluteau inutile în urma lui.

Știa că, mai curând sau mai târziu, unul dintre bolovani îl va lovi, de aceea a încercat să invoce câte ceva din minunata instruire pe care i-o asigurase Cultura, astfel că s-a hiperventilat, apoi s-a scufundat. N-a fost nevoie să aștepte decât câteva secunde. Un bolovan mare a ridicat stropi de apă în urma liniei de bule pe care le lăsase când s-a scufundat; a îmbrățișat bolovanul ca pe o iubită când acesta s-a rostogolit prin apă spre el și l-a lăsat să îl ducă mai adânc în întunecimea lacului, abandonând cele învățate, dar fără să se sinchisească prea mult dacă acest lucru nu-i va fi de folos și nu se va mai trezi niciodată.

Când s-a scufundat, a gândit: zece minute. S-a trezit în bezna zdrobitoare; și-a dus aminte, și și-a retras brațele de sub bolovan. A încercat să bată apa cu picioarele, dar nu s-a întâmplat nimic. S-a slujit de brațe. În cele din urmă, suprafața apei l-a întâmpinat. Aerul nu avusese niciodată un gust mai plăcut.

Pereții lacului din crater erau drepți; insulița stâncoasă era singurul loc spre care putea înota. Când s-a târât zbătându-se pe ea, păsările s-au înălțat scoțând țipete de protest.

Bine măcar că nu m-au descoperit preoții, a gândit el în timp ce se târa pe stâncile pline de găinaț. Atunci chiar că aș fi dat de naiba.

Câteva minute apoi, ca un acid care pătrundea lent în fiecare încheietură, s-au instalat durerile de decompresiune și atunci a regretat că nu îl prinseseră preoții.

Cu toate astea - și-a zis el, vorbind cu voce tare pentru a împiedica mintea să bage în seamă durerea - ei vor veni după el; Cultura va coborî o navă mare și frumoasă, îl va lua de acolo și îl va înzdrăveni.

Era convins că așa se va întâmpla. Mai fusese căutat și reparat, iar după aceea va fi în siguranță, va fi îngrijit și scutit de dureri, acolo, în paradisul lor, și totul va fi ca și cum… ar redeveni copil; ca și cum s-ar afla din nou în grădină. Doar că - o parte răzvrătită din mintea lui i-a adus aminte - uneori, în grădină se întâmplau și lucruri rele.

Darckense a convins garda care păzea armurăria să o ajute să deschidă o ușă care se blocase, undeva pe coridor, după un colț. Cheradenine s-a strecurat și a luat pușca automată pe care o descrisese Elethiomel. A ieșit de acolo ținând arma acoperită cu o capă și a auzit-o pe Darckense mulțumindu-i din inimă gărzii. S-au întâlnit cu toții în vestiarul din holul din spatele casei, unde au șopotit agitați în mirosul de țesături vechi și lac de podele, și au ținut cu schimbul arma în mâini. Era foarte grea.

— Nu are decât un încărcător!

— Nu le-am văzut pe celelalte.

— Doamne, ce orbete ești, Zak. Cred că va trebui să ne descurcăm așa cum e.