Femeia a scos un țipăt străpungător.
— Face mereu asta? a întrebat el.
— Da, și fii atent la capul ei când o ridici; era cât pe ce să-mi spargă nasul.
— Și asta când e într-o formă atât de atrăgătoare. Ne vedem în vehicul, domnule.
— Foarte bine, a spus Zakalwe, trecând umbrela deschisă prin cadrul ușii și pornind pe panta betonată fluierând.
— Ticălos și necredincios! a strigat femeia de pe scaun când Rogtam-Bar s-a apropiat cu precauție de scaun venind din spate.
— Ai noroc, i-a zis el. De obicei, nu opresc să iau autostopiști.
A ridicat scaunul cu tot cu femeie și l-a cărat spre vehicul, unde l-a aruncat în partea din spate.
Ea a urlat tot drumul.
— A fost la fel de gălăgioasă și până acum? a întrebat Rogtam-Bar în timp ce a readus camionul amfibiu înapoi în puhoi.
— Aproape tot timpul.
— Sunt surprins că te-ai putut auzi gândind.
Zâmbind întristat, Zakalwe a scrutat depărtarea prin ploaie.
După încheierea păcii, a fost destituit și privat de câteva medalii. În același an a plecat, iar Cultura nu a părut a fi câtuși de puțin nemulțumită de prestația lui.
Ș
apte
Orașul era construit într-un canion adânc de doi kilometri și lat de zece; acesta șerpuia prin deșert cale de opt sute de kilometri, ca o rană zimțată în crusta planetei. Orașul ocupa doar treizeci de kilometri din acea distanță.
A rămas la marginea rocii și, privind în jos, a avut în față vălmășagul derutant, la diferite trepte de înălțime, al clădirilor și caselor, străzilor, treptelor, canalizărilor și liniilor de cale ferată, toate cenușii și încețoșate, învăluite în straturi peliculare în razele roșietice și neclare ale soarelui care apunea.
Ca apele lenevoase ale unui baraj spart, fâșii nebuloase de nori s-au rostogolit în josul canionului; s-au scufundat insistent printre ieșiturile și crăpăturile acelei arhitecturi și s-au scurs mai departe ca niște gânduri obosite.
În foarte puține locuri, clădirile cele mai înalte depășiseră marginea canionului și se răsfiraseră peste deșert, însă restul orașului lăsa impresia că îi lipsea energia sau inerția necesară pentru a ajunge atât de departe și de aceea rămăseseră în interiorul canionului, adăpostite de vânturi și păstrându-și moderația în microclimatul natural al canionului.
Împestrițat de lumini scăzute, orașul părea ciudat de tăcut și nemișcat. A ascultat cu mare atenție și, în cele din urmă, a surprins ceea ce suna ca urletul ascuțit al unui animal, venind dintr-o suburbie cuprinsă de ceață. Cercetând cerul, a văzut în depărtare păsări ca niște puncte, rotindu-se în aerul neclintit și greu de frig. Plutind în depărtarea adâncă pe deasupra teraselor aglomerate, a străzilor în pantă și a drumurilor zigzagate, ele erau sursa unui plânset îndepărtat și răgușit.
Ceva mai departe, a văzut câteva trenuri mute, dâre subțiri de lumină, care se deplasau încet între tuneluri. Apa trasa linii întunecate în apeducte și canale. Drumurile duceau pretutindeni, vehiculele se târau de-a lungul lor, iar luminile păreau scântei când acestea se furișau ca niște prăzi minuscule pentru păsările care dădeau roată pe cer.
Era o seară rece de toamnă, iar aerul devenise înțepător. Își dezbrăcase costumul de luptă și îl lăsase în capsulă, care se îngropase într-o adâncitură nisipoasă. Acum purta hainele largi care erau din nou agreate în acel loc și fuseseră la modă când lucrase acolo ultima oară și se simțea ciudat de încântat că stătuse departe suficient de multă vreme pentru ca stilul să revină. Nu era superstițios, dar coincidența îl amuza.
S-a lăsat pe vine și a atins marginea rocii. A ridicat o mână de pietricele și buruieni fixate în solul superficial, apoi le-a lăsat să i se scurgă printre degete. Oftând, s-a ridicat în picioare, și-a tras mănușile pe mâini și și-a pus o pălărie pe cap.
Orașul se numea Solotol, iar Tsoldrin Beychae se afla acolo.
Și-a scuturat câteva fire de nisip de pe haină - una veche de ploaie, venită de departe, și având o valoare pur sentimentală - și-a așezat pe nas ochelari cu lentile foarte închise la culoare, a ridicat o valiză modestă și a coborât spre oraș.
— Bună ziua, domnule. Cu ce vă pot ajuta?
— Aș dori să ocup ultimele două etaje, te rog.
Recepționerul a părut derutat, apoi s-a aplecat în față.
— N-am înțeles, domnule.
— Cele două etaje de sus ale hotelului; le-aș dori pentru mine. A zâmbit. Regret, nu am făcut rezervare.
— Aha, a făcut recepționerul. A părut a fi puțin îngrijorat când și-a văzut imaginea reflectată de lentilele întunecate ale ochelarilor. Cele două…?
— Nu o cameră, nu un apartament, nu un etaj, ci două, și nu orice două etaje; cele de sus. Dacă aveți vreun client care ocupă în prezent vreuna dintre camerele de la etajele acelea, sugerez să îi rugați politicos să accepte o cameră la alt etaj; voi plăti eu șederea datorată până acum.
— Am înțeles… a spus recepționerul hotelului. Nu era sigur dacă trebuia să ia în serios acea solicitare. Și… cât timp dorește domnul să rămână în hotel?
— Nu am un termen. Voi plăti în avans pe o lună. Avocații mei vor transmite fondurile până mâine la ora prânzului. A deschis valiza și a scos un teanc de bancnote, așezându-l pe tejghea. Dacă vrei, plătesc pentru o noapte în numerar.
— Am înțeles, a spus recepționerul, rămas cu ochii ațintiți la bani. Mda, domnule, vă rog să completați acest formular.
— Mulțumesc. Pe de altă parte, vreau un lift pentru uz personal și acces la acoperiș. O cheie principală ar fi cea mai bună soluție.
