Canalul de scurgere a continuat cale de încă jumătate de kilometru; răsturnată, mașina s-a lovit de panta din beton, aruncând în jur resturi, care au continuat să alunece spre fluviul de la fundul marelui V al canionului; cutia de viteze și osia rămasă și-au luat rămas-bun de la șasiu și s-au lovit de niște țevi care erau așezate de-a latul canalului de scurgere, sfărâmându-le. Din ele a început să țâșnească apă.

A încercat din nou să folosească unealta metalică de parcă ar fi fost un piolet și, treptat, și-a redus viteza de coborâre.

A trecut pe sub țevile rupte, din care țâșnea apă caldă.

Cum adică, nu sunt pentru evacuarea apei menajere? A gândit el, oarecum fericit. Ziua aceea prea să fie fericită.

Cu un aer perplex, a privit spre unealta din metal, care continua să vibreze în strânsoarea mâinii și s-a întrebat ce era de fapt. Probabil că se folosea la roți sau la pornirea motorului, a socotit el, după care a privit în jur.

A trecut peste un alt prag al canalului și a alunecat lent până în apa puțin adâncă a râului Lotol, care era destul de lat. Bucăți din mașină ajunseseră deja în apă.

S-a ridicat în picioare și, cu pantofii fleșcăind, a ajuns la mal. S-a asigurat că nimic altceva nu cobora pe canalul de scurgere care să îl lovească și s-a așezat. Tremura; și-a șters nasul însângerat. A simțit contuziile căpătate în mașina care se lovise de atâtea obstacole. Pe o promenadă din apropiere, câțiva oameni l-au privit cu ochi mari. Le-a făcut un semn cu mâna.

Întrebându-se cum va putea ieși din acel canion din beton, s-a ridicat. A privit în susul canalului de scurgere, dar nu a văzut decât o cale scurtă; un prag din beton bloca restul.

S-a întrebat ce se întâmplase cu șoferul.

Pragul din beton la care se uita alcătuia o denivelare întunecată, care se profila pe cer. Acea denivelare a rămas pe loc preț de câteva secunde, apoi a început să coboare pe stratul subțire de apă care venea în josul pantei, dar care era colorată în roșu. Ceea ce mai rămăsese din trupul șoferului a alunecat pe lângă el și a căzut în râu, trecând prin dreptul șasiului mașinii sfărâmate și apoi a pornit în josul curentului, răsucindu-se rozaliu în apă.

A clătinat din cap. Și-a dus o mână la nas, i-a mișcat vârful cu fereală și a icnit de durere. Era a cincisprezecea oară că își rupsese nasul.

Privindu-se în oglindă, a făcut o grimasă și a tras pe nas un amestec de sânge și apă caldă. În bazinul negru din porțelan, apa s-a rotit încet, plină de bulbuci în care erau pete roz, din care se ridicau aburi. Și-a atins nasul cu mare grijă și s-a încruntat spre imaginea din oglindă.

— Am ratat micul dejun, am pierdut un șofer foarte capabil și cea mai bună mașină a mea, mi-am spart din nou nasul, dar mantaua mea de ploaie, de o imensă valoare sentimentală, s-a murdărit ca niciodată, și mai poți spune că „E amuzant“?

— Îmi pare rău, Cheradenine. Vorbesc serios, e bizar. Nu-mi dau seama de ce ar face așa ceva. Ești convins că au procedat în mod deliberat? Of!

— Ce a fost asta?

— Nimic. Ești convins că nu a fost vorba de un accident?

— Bineînțeles. Am cerut o mașină de rezervă și una de poliție, apoi m-am întors la locul în care s-a întâmplat totul. Nu mai exista deviația de traseu; totul dispăruse. Însă existau urme de solvent industrial în locul în care se îndepărtaseră marcajele roșii ale drumului care dădea spre canalul de scurgere.

— Aha. Da, ai dreptate… glasul lui Sma a sunat ciudat.

El și-a scos mărgeaua emițătorului din lobul urechii și s-a uitat concentrat spre el.

— Sma…

— Cine? Da, așa cum ți-am spus, dacă a fost vorba de cei din Guvernanță, poliția nu va întreprinde nimic. Dar nu pot înțelege de ce se comportă astfel.

Zakalwe a lăsat chiuveta să se golească și apoi și-a tamponat cu delicatețe nasul cu unul dintre prosoapele mici ale hotelului, după care și-a pus cercelul-terminal înapoi în ureche.

— Probabil că se opun faptului că folosesc bani din conturile Vanguard. Or fi crezând că sunt domnul Vanguard, cine știe? A așteptat răspunsul ei. Sma? Am spus că probabil…

— A. Da. Îmi cer scuze. Da, te-am auzit. S-ar putea să ai dreptate.

— În orice caz, ar mai fi ceva.

— Of, Doamne! Ce anume?

Zakalwe a ridicat o cartelă din plastic, decorată elegant care - așezată pe un fundal care arăta ca o petrecere destul de agitată - transmitea un mesaj intermitent.

— Mi s-a trimis o invitație. Personală. Să ți-o citesc: „Domnule Staberinde, felicitări pentru că ați scăpat ca prin urechile acului. Vă rog să veniți la un bal mascat care va avea loc în această seară; o mașină vă va lua de la marginea canionului. Vi se va asigura costumul de bal.“ Fără vreo adresă. A pus cartea de vizită îndărătul robinetelor chiuvetei. După cum a afirmat recepționerul, asta a sosit cam în același moment în care am anunțat poliția despre faptul că mașina mea a mers ca pe tobogan în râu.

— Bal mascat, spui? Sma a chicotit. Ai face bine să-ți protejezi fundul, Zakalwe.

Au urmat alte chicoteli, care nu erau ale lui Sma.

— Sma, a spus el cu glas glacial. Dacă te-am apelat la o oră nepotrivită…

Sma și-a dres glasul și când a vorbit a părut brusc foarte serioasă.

— Nicidecum. Am impresia că a fost același grup. Te duci?

— Așa cred, dar nu în costumația lor, indiferent care ar fi asta.

— În regulă. Te vom urmări. Ești absolut convins că nu vrei un proiectil-cuțit sau…

— Nu țin să discutăm din nou în contradictoriu, Diziet, a spus el ștergându-și fața și trăgându-și nasul cu greu, timp în care s-a examinat în oglindă, doar mă gândeam la un lucru: dacă oamenii ăștia au reacționat așa doar din cauza Fundației Vanguard, poate îi convingem că au și ei șansa de a câștiga datorită ei.

— Ce fel de șansă?

El a pășit prin dormitor, s-a lăsat să cadă pe pat și a rămas cu privirea ațintită la tavanul pictat.

— La început, Beychae a avut legături cu Vanguard, nu-i așa?

— A fost director-președinte onorific. I-a conferit credibilitate cât demaram lucrurile. A făcut parte din fundație un an sau doi.

— Dar există o legătură. Și-a trecut picioarele peste marginea patului și s-a ridicat, apoi a privit pe fereastră, spre orașul sclipitor din cauza zăpezii. Și una dintre teoriile pe care credem că le au oamenii ăștia este că Vanguard este condusă de cine știe ce mașinărie ciudată care a ajuns să aibă conștiință.

— Ori vreun bătrân sihastru cu intenții filantropice, l-a aprobat Sma.

— Așadar, să spunem că această mașină sau persoană mitică a existat, dar că altcineva a pus mâna pe frâie; a anihilat mașinăria și l-a ucis pe filantrop. Iar apoi s-a apucat să cheltuiască banii câștigați în mod necinstit.

— Mm, a făcut Sma. Mm. A tușit din nou. A, da. Ei bine, ar acționa cam la fel ca tine, așa presupun.

— Și eu cred la fel, a spus el, apropiindu-se de fereastră; de pe o măsuță a ridicat o pereche de ochelari cu lentile de culoare închisă și l-a plasat pe nas. Ceva aflat alături de pat a scos un țiuit. Stai puțin. S-a întors, a mers spre pat și a ridicat aparatul cu care scanase cele două etaje când sosise. S-a uitat la afișaj, a zâmbit și a părăsit încăperea. Scuză-mă, cineva a îndreptat un laser spre fereastra camerei în care eram și a încercat să tragă cu urechea.

A intrat apoi într-un apartament care avea ferestrele spre dealuri și s-a așezat pe pat.

— În orice caz, ai putea să faci ca totul să semene cu un fel de… eveniment al Fundației Vanguard, petrecut cu câteva zile înainte de sosirea mea aici? Un soi de schimbare totală, ale cărei semne apar abia acum? Nu știu ce anume ar trebui, mai ales că totul trebuie să devină antedatat, dar ceva care se înregistrează pe piețe abia acum, să spunem, care are efect doar acum, ceva ascuns în cifrele legate de tranzacții… ar fi posibil?

— Eu una… a spus Sma cu glas șovăitor. Nu știu. Navă?

— Da, te rog, a spus Xenofobul.

— Putem face așa cum ne-a sugerat Zakalwe?