— Acum, am senzația că… Nu știu. Dar dacă vom dori să ne facem rău unul altuia…
— Atunci să n-o facem, a spus el.
Ea și-a coborât pleoapele, și-a aplecat capul spre el, iar el a întins o mână și a făcut-o căuș pentru capul ei.
— Poate că totul e simplu, a spus ea. Probabil că îmi place să mă gândesc la ceea ce s-ar putea întâmpla, astfel încât să nu fiu surprinsă. Asta te îngrijorează și pe tine? a spus ea clătinând din cap și având o expresie care sugera durerea în jurul ochilor.
— Poftim?
Zâmbind, Zakalwe s-a aplecat în față ca să o sărute, dar ea s-a mișcat, dând de înțeles că nu voia asta, de aceea el s-a retras în timp ce ea a spus:
— Că… nu pot crede suficient încât să nu am îndoieli.
— Nu. Nu te îngrijora din cauza asta.
Apoi a reușit să o sărute.
— Ciudat lucru că papilele gustative nu au gust, a murmurat ea, ținându-și gura lipită de gâtul lui.
Apoi au râs amândoi.
Câteodată, noaptea, stând întins în întuneric în timp ce ea dormea sau tăcea, lui i se părea că vede adevărata fantomă a lui Cheradenine Zakalwe trecând prin zidurile-cortină, întunecat și neiertător, ținând în mâini o armă uriașă și mortală, încărcată și pregătită de tragere, silueta se uita la el, iar aerul din jurul lui părea să fie încărcat de… ceva mai urât decât ura, deriziune. În asemenea momente era conștient că se afla acolo, cu ea, întins pe spate și orbit de iubire ca un tânăr, îmbrățișând o fată frumoasă, tânără și talentată, pentru care ar fi făcut orice, și și-a dat seama perfect și deplin că față de ceea ce fusese până atunci - față de ceea ce devenise sau fusese mereu -, acel devotament retractil, altruist și echivoc era un act rușinos, ceva ce trebuia eliminat. Iar adevăratul Zakalwe va ridica arma, îl va privi în ochi prin cătare și va trage, calm, fără nicio ezitare.
Însă în astfel de momente râdea și se întorcea spre ea, o săruta ori era sărutat și nu existau nici amenințări, nici pericole, sub acel soare sau oricare altul care ar fi putut să i-o smulgă.
— Nu uita că astăzi trebuie să ne sculăm ca să mergem la acel krih. În dimineața asta, mai precis.
— A, da, a spus el. S-a rostogolit pe spate; ea s-a ridicat și, căscând, și-a întins brațele în lături, silindu-și ochii să se deschidă larg și privind atentă acoperișul din țesătură. Ochii ei s-au relaxat, a închis gura, l-a privit, și-a rezemat cotul de căpătâiul patului și apoi și-a trecut degetele prin păr.
— Însă probabil că nu s-a lipit, spuse ea.
— Hm, poate că nu, a aprobat-o el.
— S-ar putea să nu mai fie acolo când mergem azi.
— Adevărat.
— Dacă e încă acolo, mergem, da?
El a dat aprobator din cap, i-a luat o mână între degete și i-a strâns-o.
Ea i-a zâmbit, l-a sărutat scurt, apoi a sărit din pat și s-a îndreptat spre peretele celălalt. A deschis draperiile translucide, care se unduiau, și a desfăcut un binoclu dintr-un cârlig plasat pe un cadru. El a rămas întins și a urmărit-o cum duce binoclul la ochi și urmărește panta dealului de deasupra casei.
— E încă acolo, a spus ea.
Vocea ei era departe. A închis ochii.
— Mergem astăzi. Poate după-amiază.
— Trebuie.
Tot departe.
— De acord.
Probabil că animalul cel prost nu se blocase defel; mai mult decât sigur căzuse într-o hibernare lipsită de minte. Din câte auzise, așa făceau acele animale; încetau să mai mănânce, priveau ceva în față cu ochii lor mari și prostești, apoi îi închideau somnolenți și intrau într-o comă, pur și simplu accidental. Erau trezite de prima ploaie sau de o pasăre care se așeza pe ele. Poate că totuși se lipise; krihii aveau blană groasă, care se încâlcea câteodată în tufișuri și crengi de copaci și nu se mai puteau mișca. Azi vor urca; priveliștea era plăcută și oricum i-ar fi folosit puțină mișcare, chiar dacă deplasarea era mai mult pe orizontală. Se vor întinde în iarbă, vor sta de vorbă și vor privi spre marea care strălucea în ceața subțire, și probabil că vor elibera animalul sau îl vor trezi, iar ea îl va îngriji cu o privire pe care el știa să nu o tulbure, și seara ea va scrie, și asta va însemna încă un poem.
Ca iubit fără nume, el apăruse în multe dintre poemele scrise de ea în ultima vreme, deși, de regulă, ea le arunca pe toate. Ea spusese că, într-o bună zi, va scrie un poem doar despre el, poate după ce el avea să îi spună mai multe despre viața lui.
Casa a șoptit, și-a mișcat părțile mobile, fluturând și unduindu-se, răspândind lumină și micșorând-o; grosimile și rezistențele variabile ale draperiei și perdelei care alcătuiau pereții și separeurile din casă foșneau în secret când se atingeau una de alta, la fel ca niște conversații pe jumătate auzite.
Tot departe, ea și-a dus o mână spre păr, a tras de el cu un aer absent în timp ce a mișcat hârtiile de pe pupitru cu un singur deget. El a urmărit totul. Degetul ei trecea printre cuvintele scrise cu o zi în urmă, jucându-se cu pergamentele; dându-le roată încet; răsucindu-se și întorcându-se lent, urmărite de ea, urmărite de el.
Binoclul îi atârna de cealaltă mână, având cordonul căzut, uitat, iar el și-a plimbat privirea peste ea, așa cum stătea profilată în lumină: labele picioarelor, picioarele, fundul, pântecul, pieptul, sânii, umerii, gâtul, fața, capul și părul.
Degetul ei s-a mișcat pe tăblia mesei pe care ea avea să scrie un poem scurt despre el spre seară, unul pe care el îl va copia în secret pentru cazul în care ea ar fi fost nemulțumită de el și l-ar fi aruncat și, pe măsură ce dorința lui creștea, fața ei calmă nu vedea niciun deget mișcându-se, unul dintre ei era doar ceva trecător, doar o frunză prinsă între paginile jurnalului personal al celuilalt, dar și ceea ce discutaseră și despre care acum puteau păstra tăcerea.
— Azi trebuie să lucrez, și-a spus ea.
A urmat o pauză.
— Ce-ai spus? a întrebat el.
— Poftim?
Glasul ei a rămas îndepărtat.
— Să risipim puțin timp, bine?
