A clătinat din cap și s-a silit să își mute gândurile de la bătălie, de la acel eșec.

Ea a văzut că el o privea și clătina din cap.

— Nu râde de mine! a strigat ea, legănându-se cu scaunul, furioasă pentru că el o disprețuia.

— Taci, taci, a spus el cu glas obosit.

Știa că nu era convingător, dar nu se simțea în stare să vorbească mai autoritar.

Lucru de mirare, ea a tăcut.

Ploile, și ea; câteodată regreta că nu credea în Soartă. Poate că uneori era de folos să crezi în Dumnezeu. Câteodată - ca acum, când lucrurile se prăbușeau în jurul lui și orice mișcare făcea nu reușea decât să simtă câte o nouă împunsătură de cuțit, încă o lovitură peste vânătăile pe care le adunase deja - ar fi fost liniștitor să creadă că totul era predestinat, totul scris dinainte, iar el doar întorcea paginile unei cărți uriașe și inviolabile. Poate că niciodată nu va apuca să scrie povestea vieții lui (și de aceea propriul nume, chiar și acea încercare de a găsi un cuvânt, îl lua în râs).

Nu știa ce să creadă; exista un destin sufocant și meschin, așa cum păreau să creadă mulți oameni?

Nu voia să se afle acolo; dorea să fie acolo unde fluxul du-te-vino al rapoartelor și comenzilor sufoca orice alte gânduri din mintea lui.

— Pierdeți; ați pierdut bătălia asta, nu-i așa?

El a socotit că nu era cazul să-i răspundă, însă, gândindu-se mai bine, a considerat că ea va interpreta asta drept un semn de slăbiciune, astfel că avea să continue.

— Ce intuiție pătrunzătoare, a spus el oftând. Îmi aduci aminte de unii oameni care au pus la cale războiul ăsta. Care au privit cruciș, au fost proști și statici.

— Dar nu am ochii încrucișați! a răcnit ea, și a început imediat să plângă, ținându-și capul plecat sub apăsarea suspinelor adânci, care îi cutremurau trupul și îi vălureau paltonul greu, făcând scaunul să scârțâie.

Curgându-i peste reverele late ale paltonului, părul lung și murdar îi ascundea fața; se aplecase atât de mult înainte, încât brațele îi atârnau până aproape de podea. El și-a dorit să aibă tăria de a se apropia de femeie ca să o îmbrățișeze alinător sau să-i zboare creierii cu o lovitură; orice, numai să o împiedice să mai facă atâta zgomot inutil.

— Gata, bine, nu ești sașie, și iartă-mă.

A rămas cu un braț apăsat peste ochi, sperând că vorbele lui au sunat convingător, dar cu siguranță că totul părea la fel de sincer așa cum de fapt simțea.

— N-am nevoie de mila ta!

— Îmi pare rău; retrag retractarea.

— Păi… nu am… e doar un mic defect, și asta nu a împiedicat comisia de recrutare să mă accepte.

Din câte știa el, comisia aceea înrola deopotrivă copii și pensionari, dar nu i-a spus asta femeii. Ea tocmai încerca să-și șteargă fața de reverele paltonului.

A fornăit apăsat, iar când și-a ridicat capul, aruncându-și părul de pe față, el a văzut o picătură mare pe vârful nasului ei. Fără să-și dea seama, s-a ridicat - iar starea de epuizare a scos un urlet de indignare -, apoi a rupt o bucată din draperia subțire de deasupra patului și s-a apropiat de ea.

Ea l-a văzut apropiindu-se cu fâșia de cârpă și a răcnit din rărunchi; și-a golit plămânii în efortul de a anunța lumea cotropită de ploaie că avea să fie ucisă. A făcut scaunul să se legene, astfel că el s-a văzut silit să sară spre ea pentru a pune un picior pe una dintre barele transversale dintre picioarele lui pentru a-l împiedica să se răstoarne.

I-a pus cârpa peste față.

Ea a încetat să se mai zbată. S-a înmuiat, nu a mai luptat și nici nu s-a mai agitat, pentru că știa că era absolut inutil să facă vreun efort.

— Bun, a zis el, cu ușurare în glas. Acum suflă.

Ea a suflat.

El a retras cârpa, a împăturit-o și a pus-o din nou peste nas și i-a cerut să sufle încă o dată. Ea l-a ascultat. A mai împăturit cârpa și i-a șters nasul cu forța. Ea a scos un țipăt; cârpa era aspră. El a oftat și a azvârlit cârpa.

Nu s-a mai întins în pat, pentru că asta îl făcea să devină somnoros și gânditor și nu voia să adoarmă, pentru că avea senzația că nu se va mai trezi niciodată și nu ținea să gândească, deoarece așa nu ajungea nicăieri.

S-a întors cu spatele spre femeie și a rămas lângă ușa închisă, care părea întredeschisă, pentru că picături de ploaie pătrundeau prin rosturile ei.

S-a gândit la ceilalți, la ceilalți comandanți. La naiba, singurul în care avea încredere era Rotam-Bar, însă acesta era prea necopt ca să preia comanda. El detesta să ajungă într-o asemenea funcție, pătrunzând într-o structură de comandă deja înstăpânită, de obicei coruptă, de obicei caracterizată prin nepotism; ura și faptul că trebuia să își asume atât de multe lucruri, încât orice absență, orice ezitare, chiar și orice clipă de odihnă le oferea capsomanilor lipsiți de creier prilejul de a strica lucrurile și mai mult. Pe de altă parte, și-a spus el, care general a fost vreodată întru totul mulțumit de armata pe care o conduce?

În orice caz, nu le lăsase prea multe: câteva planuri nebunești care aproape sigur nu se vor realiza; încercările lui de a folosi arme care nu săreau în ochi. Iar în cap îi rămăseseră prea multe planuri. În acel singur loc privat, în care știa că nici Cultura nu putea pătrunde, deși asta se întâmpla din cauza gândirii lor complicate, nu pentru că nu ar fi putut face așa ceva.

A uitat cu totul de femeie. Era ca și cum nici nu ar mai fi existat dacă nu o vedea, iar glasul ei și încercările de a se elibera erau urmarea unei manifestări supranaturale, absurde.

A deschis larg ușa cabanei. Prin ploaie se putea vedea totul. Picăturile individuale au devenit dâre din cauza lentorii ochilor; ele se contopeau și reapăreau ca o scriere codificată pentru formele pe care le purta în sinea lui; dăinuiau mai puțin de o clipă în fața ochilor și cădeau necontenit.

A văzut un scaun și o corabie care nu era corabie; a văzut un bărbat cu două umbre și a văzut ceva ce nu putea fi văzut - un concept; dorința adaptabilă, autoexploratoare de a supraviețui, de a îndoi tot ce poate fi atins în acest scop, și să îndepărteze, să adune, să distrugă și să creeze, astfel încât acea grupare aparte de celule să poată funcționa în continuare, să poată înainta și hotărî, și să continue a se mișca și hotărî, știind că, dacă nu realiza altceva, măcar să trăiască.

Și avea două umbre, erau două lucruri: nevoia și metoda. Nevoia era evidentă: să înfrângă ceea ce se opunea vieții acelei grupări de celule. Metoda însemna acapararea și încovoierea materialelor și oamenilor într-un anumit scop, concepția că într-o bătălie se putea folosi orice; că nimic nu putea fi exclus, că orice putea deveni armă, și capacitatea de a mânui acele arme, de a le descoperi și de a le alege pe acelea cu care se putea ținti și trage; acel talent, acea abilitate, acea folosire a armelor.

Un scaun și o corabie care nu era corabie, un bărbat cu două umbre și…

— Ce vrei să faci cu mine?

Glasul femeii era tremurător. Și-a întors privirea spre ea.

— Nu știu, tu ce părere ai?

Îngrozită, ea s-a uitat la el cu ochi dilatați. Părea să-și adune puterile pentru un nou strigăt. El nu a înțeles efortul; îi pusese o întrebare perfect firească și pertinentă, iar ea se purta de parcă el îi spusese că o va ucide.

— Te rog, nu. Te rog, nu; te rog, nu, a spus ea printre suspine, dar fără să lăcrimeze.

Apoi spinarea ei a părut că se frânge și și-a aplecat capul până spre genunchi când s-a lăsat moale în față.

— Nu ce?

A rămas perplex.

Ea a lăsat impresia că nu-l auzise; a rămas prăbușită, iar trupul îi era zguduit de suspine.

În asemenea momente, el înceta să îi mai înțeleagă pe oameni; nu pricepea ce se întâmpla în mințile lor; deveneau insondabili. A clătinat din cap și a început să dea roată încăperii. Era urât mirositoare și umedă, și avea acea atmosferă de parcă nu era ceva nou. Cabana aceea fusese mereu o grotă. Probabil că acolo locuise un analfabet, custode al utilajelor abandonate din alt veac, mai fabulos, sfărâmat de mult de evidenta dragoste față de război pe care o dovedea acel popor; o viață meschină într-un loc respingător.

Când vor ajunge acolo? îl vor descoperi? îl vor socoti mort? Interceptaseră mesajul lui prin radio transmis de el după ce alunecarea de teren îi separaseră de restul convoiului de comandă?

Folosise bine acel aparat nenorocit?

Probabil că nu. Probabil că avea să fie lăsat în urmă; se va considera că orice încercare de căutare ar fi inutilă. Nu se sinchisea prea mult. Nu va suferi în plus dacă va fi capturat; în gând, se obișnuise deja cu ideea asta. Gândindu-se mai bine, aproape că binecuvânta acest lucru; știa că putea face așa ceva. Nu era nevoie decât ca tăria să îi fie tulburată.

— Dacă o să mă ucizi, să o faci repede, te rog.