Dezgustat, el și-a mutat privirea în altă parte.

A auzit-o fornăind tare. Când s-a uitat din nou la ea, a văzut că avea ochii deschiși și îl privea cu răutate. Era doar puțin sașie, dar acea imperfecțiune îl irita mai mult decât era cazul. Dacă ar fi făcut o baie și ar fi îmbrăcat ceva curat, a gândit el, femeia ar fi arătat aproape atrăgătoare. Însă acum se scufundase în paltonul acela verde și slinos, mânjit tot de noroi, iar fața murdară îi era ascunsă aproape în întregime - în parte de guler și în parte de părul lung și murdar, care îi era prins în câteva locuri de stofă cu cocoloașe lipicioase de noroi. S-a mișcat ciudat pe scaun, ca și cum și-ar fi scărpinat spatele de spătar. Zakalwe nu și-a dat seama dacă încerca frânghia cu care era legată ori o chinuiau puricii.

Se îndoia că fusese trimisă pentru a-l ucide; aproape sigur era ceea ce sugera îmbrăcămintea, o auxiliară. Probabil rămăsese în urmă în timpul retragerii și rătăcise de colo până colo, prea înspăimântată, sau mândră, sau proastă pentru a se preda, asta până când văzuse mașina lui având dificultăți într-o groapă măturată de furtună. Încercarea ei de a-l ucide dovedise curaj, dar îi stârnise râsul. Cu mult noroc, reușise să ucidă șoferul cu un singur foc de armă; cel de-al doilea glonț îl atinsese razant în tâmplă, făcându-l să amețească, după care ea aruncase arma fără gloanțe și sărise în mașină, atacându-l cu un șiș. Rămasă fără șofer, mașina alunecase în josul pantei înnoroite și ajunsese în torentul cafeniu al râului.

Ce act prostesc. Câteodată, eroismele ieftine îl revoltau; i se păreau o insultă la adresa soldatului care cântărea riscurile situației și lua hotărâri șirete, calme, în baza experienței și imaginației, genul de soldat lipsit de ostentație, care nu primea medalii, ci câștiga războaie.

Încă amețit de acea lovitură de glonț, el căzuse în locul din spate, cel în care se stătea în picioare, moment în care mașina s-a clătinat și s-a prăbușit, fiind apoi prinsă de forța râului umflat. Femeia îl îngropase apoi cu paltonul ei gros și voluminos. Blocat astfel, având încă țiuituri puternice în urechi din cauza glonțului care îi răsese țeasta, nu reușise să o lovească decisiv. În acele clipe absurde, pline de frustrare și neputință, lupta cu fata i se păruse un microcosmos din dezordinea în care era prinsă acum armata lui pe câmpia aceea; avea forța necesară pentru a o face să-și piardă cunoștința, dar terenul de luptă strâmt și greutatea paltonului ei uriaș îl sufocase și îl întemnițase până când a fost prea târziu.

Mașina s-a izbit de insula de beton și s-a răsturnat, azvârlindu-i pe amândoi pe suprafața cenușie și corodată. Femeia a scos un țipăt scurt, a ridicat cuțitul care i se prinsese în faldurile paltonului încă de la început, dar el, reușind în cele din urmă să își elibereze un braț, i-a tras un pumn care i-a nimerit bărbia.

Ea s-a prăbușit pe beton; el s-a întors și a văzut mașina deplasându-se scrâșnind, smulsă de mareea învolburată și cafenie. Rămasă pe o parte, mașina s-a scufundat aproape imediat.

S-a răsucit și s-a simțit tentat să lovească cu piciorul femeia lipsită de cunoștință. Însă a dat un șut șișului, aruncându-l în râu, după mașina deja scufundată.

— Nu vei câștiga războiul, a spus femeia și a scuipat. Nu poți câștiga împotriva noastră.

Furioasă, a zdruncinat scaunul.

— Poftim? a spus el smuls din reverie.

— Noi vom câștiga, a spus ea clătinând violent scaunul, ale cărui picioare au duduit pe podeaua din piatră.

De ce am legat-o pe dobitoaca asta de scaun și nu de altceva? a gândit el.

— S-ar putea să ai dreptate, i-a spus el cu glas plictisit. Pentru moment… lucrurile nu sunt lămurite. Asta te face să te simți mai bine?

— O să mori, a spus femeia țintuindu-l cu privirea.

— Nimic nu e mai sigur decât asta, a aprobat-o el, uitându-se la tavanul din care picura apă peste patul ferfenițit.

— Suntem invincibili. Nu vom renunța niciodată.

— Ei, na, s-a dovedit că puteți fi înfrânți.

Amintindu-și istoria acelei țări, a oftat.

— Am fost trădați! a strigat femeia. Armatele noastre nu au fost înfrânte niciodată; am fost…

— Înjunghiați pe la spate; știu.

— Da! Dar spiritul nostru nu moare. Noi…

— O, mai ține-ți gura! a spus el, dându-și picioarele jos de pe pat și întorcându-se cu fața spre femeie. Am mai auzit porcăria asta. „Am fost jefuiți.“ „Cei de acasă ne-au abandonat.“ „Media au fost împotriva noastră.“ Rahaturi. Și-a trecut degetele unei mâini prin părul ud. Doar cei tineri și foarte proști își închipuie că doar militarii poartă războaiele. Imediat ce știrea circulă mai repede decât un mesager sau o pasăre, toată națiunea… în fine… iese la luptă. Ăsta vă e spiritul, voința. Nu truda la sol. Dacă pierdeți, pierdeți. Nu mai scheuna din cauza asta. Dacă nu era ploaia asta nenorocită, ați fi fost învinși. A ridicat o mână când a văzut-o pe femeie dând să spună ceva. Și uite, nu cred că Dumnezeu e de partea voastră.

— Ereticule!

— Mulțumesc.

— Sper să-ți moară copiii! Lent!

— Hm, a spus el, nu cred că mă încadrez în categoria asta, dar dacă ar fi așa, mai e mult până acolo. S-a prăbușit înapoi pe pat, apoi a părut îngrozit și s-a ridicat încă o dată. Drace, cred că vă dresează de tineri; îngrozitor lucru să vorbești așa, mai ales că ești femeie.

— Femeile noastre sunt mai bărbătoase decât bărbații voștri, a spus ea batjocoritor.

— Și totuși faceți copii. Presupun că alegerea e limitată.

— Să-ți moară copiii în chinuri groaznice! a țipat femeia.

— Ei bine, dacă asta simți cu adevărat, a spus el oftând și întinzându-se la loc, atunci nu-ți doresc nimic mai rău decât să rămâi dobitoacă așa cum se vede limpede că ești.

— Barbarule! Necredinciosule!

— O să termini curând insultele; te sfătuiesc să mai păstrezi câteva pentru mai târziu. Deși păstrarea de forțe în rezervă nu e tocmai punctul vostru forte, nu-i așa?

— Vă vom zdrobi!

— Hei, sunt deja zdrobit, zdrobit. Apoi a fluturat o mână încet. Iar acum taci.

Femeia a urlat și a clătinat scaunul.

Poate c-ar trebuie să fiu recunoscător pentru șansa ce mi s-a oferit să mă aflu departe de răspunderile comenzii, a gândit el, de schimbările de condiții dintr-o clipă în alta, schimbări pe care dobitocii nu le pot rezolva singuri și care i-au blocat la fel de mult ca și noroiul; inundația permanentă de rapoarte privind unități imobilizate, luate de ape, care au dezertat, au rămas izolate, se retrag de pe poziții vitale, urlă după ajutor, după sprijin, întăriri, mai multe camioane, tancuri, plute, mai multă hrană, mai multe aparate radio… până dincolo de un anumit punct în care el nu a mai putut face nimic; a putut doar să confirme, să răspundă, să respingă, să întârzie să ordone rezistența pe poziții; nimic, nimic altceva. Rapoartele au continuat să sosească, acumulându-se ca un mozaic monocrom dintr-un milion de bucăți de hârtie, imaginea unei armate care se dezintegrează clipă de clipă, înmuiată de ploaie de parcă ar fi din hârtie, îmbibată, moale, fragilă și destrămându-se treptat.

Fiind blocat acolo, scăpa de toate acestea… însă, în secret, nu se arăta recunoscător și nici încântat nu era de fapt; era furios și iritat că se afla departe, că lăsase totul în mâinile altora, că se afla departe de miezul lucrurilor, că nu știa ce se întâmpla. Se frământa ca o mamă pentru fiul tânăr plecat la război, în pragul lacrimilor sau al urletelor inutile pentru că se simțea neputincios, și inerția aceea nebună nu putea fi oprită. (Și-a dat seama că întregul proces nu impunea în realitate nicio forță dușmană. Bătălia era a lui și a armatei pe care o comanda împotriva vremii dezlănțuite. Nici nu era nevoie de o a treia forță.)

Întâi ploile, apoi amploarea lor nemaiauzită, după aceea alunecarea de teren care îi izolase de restul convoiului de comandă, apoi dobitoaca asta de toată mila, care se crede asasină…

S-a ridicat din nou și și-a prins capul între mâini.

Încercase să facă prea multe? Abia dacă avusese parte de zece ore de somn în ultima săptămână. Asta îi înnegurase mintea, îi slăbise puterea de judecată? Ori dormise prea mult. Acea stare suplimentară de trezie conta chiar atât de mult?

— Sper să mori! a țipat cu glas ascuțit femeia.

Încruntându-se și întrebându-se de ce îi întrerupsese șirul gândurilor și dorindu-și să tacă, s-a uitat la femeie. Poate trebuia să-i pună căluș.

— Bați în retragere, a remarcat el. Acum câteva clipe îmi spuneai că o să mor.

S-a lăsat înapoi pe pat.

— Ticălosule! a răcnit ea.

S-a uitat la ea, gândindu-se brusc la faptul că, deși stătea pe pat, era prizonier ca și ea. Sub nasul ei se strânseseră din nou muci. Și-a mutat privirea.

A auzit-o cum aspiră mucusul și îl scuipă. Dacă ar fi avut putere, ar fi zâmbit. Ea își exprimase disprețul cu un scuipat; ce însemna firicelul acela de mucus față de diluviul care îneca o mașină de luptă pe care o crease în doi ani?

Și de ce, de ce o legase de un scaun și nu de altceva? Încerca să facă șansa și soarta redundante prin a unelti împotriva lui? Un scaun; o fată legată de scaun… cam de aceeași vârstă, poate ceva mai mare, dar aceeași siluetă firavă, cu un palton care mințea, făcând-o să pară mai masivă, dar nereușind. Aproximativ aceeași vârstă, cam aceeași formă…