S-a cutremurat.
(Și el se afla din nou în vulcanul inundat. Cu multă vreme în urmă, dar tot acolo, tot în minte… și totuși mai sigur să se gândească la el decât la craterul din inimă, unde sălășluia o altă amintire, chiar mai veche. Și-a adus aminte de caldeiră și a văzut din nou lacul cu apă stătută, piatra din mijlocul lui și zidurile înconjurătoare ale apei otrăvite. A simțit încă o dată dâra lungă pe care o lăsase corpul lui, și intimitatea insectelor… Dar acea concentricitate nemiloasă nu mai conta; aici era aici, iar acum era acum.)
— Nu cred că vrei să știi, a spus el și a zâmbit.
— Te cred pe cuvânt, a convenit ea dând rar din cap și făcând părul lung și greu să se legene. Știu, cu toate astea, ți le voi săruta.
— Ar putea dura mult, i-a spus el când ea s-a rotit, după care a sărit în picioare.
— Te grăbești? l-a întrebat ea sărutându-i un deget de la picior.
— Deloc, a spus el zâmbind și s-a întins din nou pe pat. Nu te grăbi. Poate dura și o veșnicie.
A simțit-o mișcându-se și a coborât privirea. Cu părul răsfirat, s-a frecat cu degetele la ochi, s-a bătut ușor cu palmele peste nas și obraji, apoi i-a zâmbit. El i-a urmărit zâmbetul. Văzuse multe zâmbete pentru care ar fi fost în stare să ucidă, dar niciunul pentru care să fie gata să moară. Ce altceva putea face decât să îi răspundă la zâmbet?
— De ce te trezești întotdeauna înaintea mea?
— Nu știu, a spus el oftând. La fel a oftat și casa, ai cărei pereți s-au mișcat în adierea vântului. Îmi place să te privesc dormind.
— De ce?
Apoi s-a rostogolit, a rămas pe spate și întorcându-și capul a făcut ca părul bogat să ajungă lângă el. Zakalwe și-a lăsat capul pe acel câmp întunecat și proaspăt, amintindu-și mirosul umărului ei și întrebându-se prostește dacă ea mirosea altfel când era trează.
El i-a morfolit umărul, iar ea a râs, mișcându-și umărul și apăsându-și capul de al lui. A sărutat-o pe gât și i-a răspuns înainte de a uita cu totul de întrebare.
— Când ești trează și te miști, îmi scapă anumite lucruri.
— Ce anume?
A simțit că ea îl săruta pe cap.
— Tot ce faci. Când dormi, te miști foarte puțin, și pot absorbi totul. Am destul timp.
— Ciudat, a spus ea încet.
— Miroși la fel și când dormi, și când ești trează, știai asta?
Și-a ridicat capul și, zâmbind, a privit-o în ochi.
— Tu… a dat ea să spună, apoi a coborât ochii. Când a ridicat privirea, a zâmbit cu multă tristețe. Îmi place să aud asemenea absurdități, a spus ea.
El a auzit partea nerostită.
— Vrei să spui că îți place să auzi absurdități de felul ăsta acum, dar nu și într-un moment nedefinit din viitor.
(A detestat banalitatea îngrozitoare a acelor vorbe, dar și ea avea cicatrice.)
— Așa cred, a spus ea luându-i o mână.
— Te gândești prea mult la viitor.
— Poate ne anulăm unul altuia obsesiile.
El a râs.
— Cred că am mai trăit situația asta.
Ea i-a atins fața și i-a studiat ochii.
— N-ar trebui să mă îndrăgostesc de tine, Zakalwe.
— De ce nu?
— Din nenumărate motive. Tot trecutul și tot viitorul; pentru că ești ceea ce ești, și eu sunt ceea ce sunt. Totul.
— Amănunte, a spus el fluturând o mână.
Ea a râs, a clătinat din cap și apoi și l-a îngropat în păr. A ridicat apoi capul și l-a privit.
— Mă îngrijorează doar că nu va dura.
— Nimic nu durează, sau ai uitat?
— N-am uitat, a spus ea și a dat rar din cap.
— Crezi că nu va dura?
