nu cumva rana unchiului său e primejdioasă şi, după ce Bazarov îi răspunse că e o rană cât se poate de interesantă, dar nu din punct de vedere medical, zâmbi silit, dar inima i se strânse şi se simţi, nu ştiu de ce, ruşinat. Bazarov păru că-l înţelege.
— Da, frate! zise el. Iată ce-nseamnă să-ţi petreci vremea cu feudalii! Te trezeşti şi tu feudal; ba mai iei parte şi la lupte cavalereşti. Deci, am pornit-o către „părinţi”, încheie Bazarov, iar în drum m-am abătut şi pe aici… ca să-ţi povestesc toate astea, aş zice eu, dacă n-aş socoti că o minciună fără rost e o prostie. Am trecut pe aici, dracu ştie de ce! Vezi tu, e bine ca omul, câteodată, să se ia singur de ciuf şi să se smulgă din loc, ca o ridiche din strat: aşa am şi făcut zilele acestea… Dar mi-a venit poftă să mai arunc o privire asupra locurilor de care m-am despărţit, asupra stratului în care am stat.
— Nădăjduiesc că aceste cuvinte nu mă privesc pe mine!
făcu Arkadi tulburat. Nădăjduiesc că nu te gândeşti să te desparţi de mine!
Bazarov îl privi ţintă, aproape sfredelitor:
— Parcă asta te-ar mâhni?! Eu, unul, cred că tu te-ai şi despărţit de mine. Eşti atât de proaspăt şi de curăţel… Pe semne că treburile tale cu Anna Sergheevna merg strună.
— Care treburi cu Anna Sergheevna?
— Oare n-ai venit tu aici, de la oraş, pentru ea, puişorule?
Şi, fiindcă veni vorba, cum merge acolo cu şcoala duminicală? Oare nu eşti îndrăgostit de ea? Sau poate că a 186
sosit vremea să faci pe discretul?
— Evgheni, tu ştii că întotdeauna am fost sincer cu tine şi pot să te încredinţez, să-ţi jur, că te înşeli!
— Hm! Iată un cuvânt nou, făcu Bazarov cu jumătate de glas. Dar n-ai de ce să te înfierbânţi, pentru că mie puţin îmi pasă. Un romantic ar fi spus: „Simt că drumurile noastre încep să se despartă”, iar eu spun pe şleau că ne-am cam săturat unul de altul.
— Evgheni…
— Nu-i nicio nenorocire, suflete! Se satură omul şi de altele pe lumea sta. Iar acum, ce zici? N-ar fi bine să ne luăm rămas bun? Că, de când sunt aici, mi-e lehamite, ca şi cum aş fi citit prea multe scrisori de ale lui Gogol către soţia guvernatorului din Kaluga. De altfel, nici nu am poruncit să
se deshame caii.
— Ce vorbă e asta? Nu se poate!
— De ce?
— De mine nici nu mai spun, dar ar fi cât se poate de nepoliticos faţă de Anna Sergheevna, care o să vrea neapărat să te vadă.
— Cât despre asta, te înşeli.
— Ba cred, dimpotrivă, că am dreptate, zise Arkadi. Şi de ce te-oi fi prefăcând? Hai, spune drept, n-ai venit aici pentru ea?
— S-ar putea să fie aşa şi totuşi te înşeli.
Arkadi însă avusese dreptate. Anna Sergheevna îşi exprimă
dorinţa să-l vadă pe Bazarov şi îl pofti la ea, prin majordom.
Bazarov, îşi schimbă hainele înainte de a se duce la dânsa şi, cu prilejul acesta, ieşi la iveală că-şi împachetase hainele cele noi în aşa fel încât să le aibă la îndemâna.
Odinţova nu-l primi în camera unde el îi făcuse, atât de neaşteptat, declaraţia lui de dragoste, ci în salon. Îi întinse binevoitoare vârfurile degetelor, dar chipul ei trăda o involuntară încordare.
— Anna Sergheevna! se grăbi să spună Bazarov. Mai întâi de toate, trebuie să vă liniştesc. Aveţi în faţa dumneavoastră
187
un muritor care demult şi-a venit în fire şi nădăjduieşte că şi ceilalţi au uitat de prostia lui. Plec pentru multă vreme şi vă
rog să credeţi că, deşi nu sunt o fiinţă slabă, mi-ar părea rău să duc cu mine gândul că vă amintiţi de mine cu dezgust.
Anna Sergheevna răsuflă adânc, ca un om care ar fi ajuns chiar atunci pe vârful unui munte înalt, şi un zâmbet îi lumină obrazul. Îi întinse pentru a doua oară mâna lui Bazarov şi răspunse la strânsoarea lui.
— Vai de cel care-şi aminteşte de trecut! spuse ea. Cu atât mai mult cu cât, sincer vorbind, am păcătuit şi eu, dacă nu prin cochetărie, prin altceva. Într-un cuvânt: să fim prieteni ca înainte! A fost un vis, nu-i aşa? Şi cine ţine minte visele?
— Da! Cine le ţine minte?! Şi afară de asta, dragostea… e un simţământ artificial.
— Adevărat? îmi face multă plăcere să te aud vorbind astfel!
Astfel vorbea Anna Sergheevna şi tot astfel vorbea şi Bazarov. Amândoi credeau că spun adevărul. Era oare adevăr, numai adevăr, în vorbele lor? Nici ei nu ştiau şi cu atât mai puţin autorul. Dar ei vorbeau astfel, ca şi cum fiecare ar fi fost pătruns de adevărul spuselor celuilalt.
Anna Sergheevna îl întrebă între altele pe Bazarov ce făcuse cât a stat la familia Kirsanov. El fu cât pe-aci să-i povestească despre duelul cu Pavel Petrovici, dar se stăpâni la gândul că ea ar putea să creadă că face pe interesantul şi-i răspunse că în tot acest răstimp lucrase.
— Cât despre mine, spuse Anna Sergheevna, întâi m-am lăsat pradă ipohondriei, Dumnezeu ştie de ce, şi chiar m-am gândit să plec. În străinătate, închipuieşte-ţi! Pe urmă însă
mi-a trecut. A venit prietenul dumitale Arkadi Nikolaevici şi am reintrat în făgaşul meu, în adevăratul meu rol.
— Care rol, dacă-mi daţi voie să aflu?
— Rolul de mătuşă, de educatoare, de mamă, cum vrei să-i spui. Şi, fiindcă veni vorba, să ştii că înainte vreme nu înţelegeam prea bine strânsa dumitale prietenie cu Arkadi Nikolaevici. Îl găseam destul de şters, dar acum l-am 188
cunoscut mai bine, şi m-am încredinţat că e deştept… dar, mai ales, tânăr, tânăr, nu ca dumneata şi ca mine, Evgheni Vasilici.
