— Atunci, cum facem, Arkadi? spuse din nou Nikolai 6

Petrovici, întorcându-se către fiul său. Să înhame caii chiar acum, ce zici? Sau vreţi să vă mai odihniţi?

— O să ne odihnim acasă, tătuţă. Porunceşte să-i înhame.

— Îndată, îndată, făcu grăbit tatăl… Ei, Piotr, n-auzi? Vezi de trăsură, frăţioare, mai repede!

Piotr, fiind un servitor de moda nouă, nu se apropie să-i sărute mână conaşului cel tânăr, ci doar îl salută de departe şi dispăru din nou sub bolta porţii.

— Sunt aici cu trăsura, dar mai sunt şi trei cai pentru a ta, spuse grijuliu Nikolai Petrovici, în timp ce Arkadi bea apă

dintr-o cană de tinichea adusă de hangiţă, iar Bazarov îşi aprinsese pipa şi se apropia de surugiul care înhăma caii, numai că vezi, trăsura e de două locuri şi nu ştiu cum o să

fie cu prietenul tău.

— Are să meargă cu trăsura mea, îl întrerupse Arkadi cu glas scăzut. Te rog să-l tratezi fără ceremonie. E un băiat minunat, fără fasoane, ai să vezi.

Vizitiul lui Nikolai Petrovici aduse caii.

— Hai, mişcă, măi, bărbosule! strigă Bazarov surugiului.

— Auzişi, Mitiuha, cum te-a poreclit boierul? făcu un surugiu care stătea cu mâinile vârâte în despicătura de la spate a minteanului său. Bărbosul! Că bine ţi-a mai spus!

Mitiuha se mulţumi să clatine din cap şi trase hamurile de pe calul mijlocaş, leoarcă de sudoare.

— Mai iute, mai iute, băieţi, puneţi şi voi mâna, strigă

Nikolai Petrovici, am să vă cinstesc!

În câteva minute caii fură înhămaţi; tatăl şi fiul se urcară

amândoi într-o trăsură, Piotr se sui pe capră, iar Bazarov sări în cealaltă, îşi lăsă capul pe perna de piele, şi cele două

trăsuri porniră la drum.

III

7

— Vasăzică aşa, în sfârşit, iată-te candidat şi întors acasă, spuse Nikolai Petrovici, punând mâna când pe umărul, când pe genunchiul lui Arkadi. În sfârşit!

— Dar unchiul ce face? E sănătos? întrebă Arkadi, care, cu toată bucuria sinceră, aproape copilărească, ce-i umplea inima, dorea să dea cât mai repede tonului prea tulburat al convorbirii lor o notă mai obişnuită.

— E bine. A vrut să vină cu mine să te întâmpine, dar nu ştiu de ce s-a răzgândit.

— M-ai aşteptat mult? întrebă Arkadi.

— Vreo cinci ore.

— Bunul meu tată!

Arkadi se întoarse cu iuţeală spre tatăl lui şi-l sărută cu zgomot pe obraz. Nikolai Petrovici râse încetişor.

— Ce cal straşnic ţi-am pregătit! începu el. Ai să vezi. Şi odaia ta a fost tapetată.

— Dar Bazarov o să aibă şi el odaia lui?

— O să găsim şi pentru el una.

— Te rog, tătuţă, să fii drăguţ cu el. Nu pot să-ţi spun cât preţuiesc această prietenie.

— Nu-l cunoşti de mult, nu-i aşa?

— Nu, nu de mult.

— De aceea nu l-am văzut iarna trecută. Cu ce se ocupă?

— Ştiinţele naturale, asta-i specialitatea lui. De altfel ştie de toate. La anul vrea să-şi dea doctoratul în medicină.

— Aha! Vasăzică urmează Facultatea de medicină, spuse Nikolai Petrovici, apoi tăcu. Piotr, adăugă el şi arătă cu mâna, nu-s nişte mujici de-ai noştri?

Piotr privi în direcţia spre care arătase boierul. Câteva căruţe trase de cai, cu hamurile slobode, înaintau iute pe drumul îngust de ţară. În fiecare căruţă şedea câte un mujic sau cel mult doi, cu mintenele descheiate.

— Da, vă rog, răspunse Piotr.

— Unde s-or fi ducând? La oraş?

— Pesemne că la oraş. La crâşmă, adăugă el dispreţuitor şi se aplecă uşor spre vizitiu, ca şi cum i-ar fi cerut confirmarea 8

celor spuse. Dar acesta nici nu se clinti. Era un om de croială

veche, care nu împărtăşea vederile la modă.

— Am mult de furcă cu mujicii anul ăsta, urmă Nikolai Petrovici către fiul său. Nu-şi plătesc dările. Ce poţi să faci?

— Dar cel puţin de lucrătorii năimiţi cu ziua eşti mulţumit?

— Da, strecură printre dinţi Nikolai Petrovici. E prost că-i aţâţă alţii; şi apoi nici nu muncesc cu tragere de inimă.

Strică harnaşamentele. De arat, însă, n-au arat rău. Vorba ceea: „după ploaie şi furtună va veni şi vremea bună”. Dar ce-i cu tine? A început să te intereseze gospodăria?

— Nu prea aveţi umbră pe aici, asta-i prost, zise Arkadi fără a răspunde la ultima întrebare.

— În partea dinspre nord am făcut o marchiză mare de sticlă, spuse Nikolai Petrovici. Acum o să putem mânca afară.

— Prea o să semene a vilă… de altminteri, astea-s fleacuri!

Dar ce aer e aici! Ce frumos miroase! Zău, mi se pare că