— E în cinstea sosirii tale, sufleţelule. Da, primăvara e în toată strălucirea ei. Şi totuşi, eu sunt de părerea lui Puşkin, ţi-aduci aminte, din Evghenii Oneghin:

„Ce tristă-mi vii, o primăvară!

Tu ce-a iubirii vreme eşti!

Durerea…”5

— Arkadi, se auzi din trăsura din urmă glasul lui Bazarov: trimite-mi un chibrit, n-am cu ce-mi aprinde pipa.

Nikolai Petrovici tăcu, iar Arkadi, care începuse să-l asculte cu oarecare mirare, dar şi cu înţelegere, se grăbi să

scoată din buzunar cutiuţa de argint cu chibrituri şi i-o trimise lui Bazarov prin Piotr.

— Vrei o ţigară de foi? strigă iarăşi Bazarov.

— Dă-o încoace, răspunse Arkadi.

Piotr se întoarse la trăsură şi-i înmână, împreună cu cutiuţa, o ţigară de foi groasă şi neagră, pe care Arkadi o şi aprinse, răspândind în jurul său un miros atât de puternic şi iute de tutun aspru, încât Nikolai Petrovici, care nu fumase în viaţa lui, fără să vrea îşi întorcea nasul, dar pe furiş, ca să

nu-şi jignească feciorul.

Un sfert de oră mai târziu, cele două echipaje se opriră în faţa pridvorului casei celei noi de lemn, vopsită cenuşiu, cu acoperiş roşu de tablă. Erau la Mariino, sau Novaia Slobodka, sau, după cum îl porecliseră ţăranii, Cătunul burlacilor.

IV

5 Din cap. VII al romanului. În versuri Evghenii Oneghin de A. S. Puşkin.

În româneşte de George Lesnea; Cartea Rusă, 1955.

13

Slugile de la curte nu se îmbulziră în pridvor să-i întâmpine pe stăpâni; se arătă numai o fetişcană de vreo doisprezece ani, iar în urma ei ieşi din casă un flăcău, care semăna foarte mult cu Piotr şi purta o livrea cenuşie cu nasturi albi cu blazon, feciorul de casă a lui Pavel Petrovici Kirsanov. El deschise tăcut uşiţa trăsurii, apoi desfăcu burduful celeilalte. Nikolai Petrovici, împreună cu fiul său şi cu Bazarov, trecură printr-o sală întunecoasă şi aproape goală, prin uşa căreia se ivi o clipă un obraz tânăr de femeie, şi intrară în salonul mobilat de astă dată după ultima modă.

— Iată-ne acasă, spuse Nikolai Petrovici, scoţându-şi şapca şi scuturându-şi părul. Ceea ce avem de făcut mai întâi e să cinăm şi să ne odihnim.

— Într-adevăr, nu ne-ar strica să mâncăm, spuse Bazarov, întinzându-şi mădularele, şi se lăsă pe canapea.

— Da, da, să ne dea la masă, să cinăm cât mai degrabă, şi Nikolai Petrovici bătu din picior, fără nicio pricină ştiută. A, iată-l şi pe Prokofici!

Intră un om de vreo şaizeci de ani, cu părul alb, slab şi smead la faţă, purtând un frac cafeniu cu nasturi de aramă

şi o băsmăluţă roz la gât. Se lumină de zâmbet, sărută mâna lui Arkadi, făcu o plecăciune către musafir, şi se trase lângă

uşă, cu mâinile la spate.

— Uite-l, Prokofici! începu Nikolai Petrovici. A venit acasă, în sfârşit… Ei? Cum îl găseşti?

— Cât se poate de bine, grăi bătrânul zâmbind iarăşi; apoi, încruntându-şi sprâncenele dese, spuse cu demnitate: Porunciţi să punem masa?

— Da, da, te rog. Dar nu doriţi să treceţi întâi în camera dumneavoastră, Evgheni Vasilievici?

— Nu, vă mulţumesc, n-are rost. Porunciţi numai să-mi care cineva acolo geamantănaşul şi buleandra asta, adăugă

el, scoţându-şi mantaua de călătorie.

— Foarte bine. Prokofici, ia mantaua dumnealui.

Prokofici, cam nedumerit, luă cu amândouă mâinile

„buleandra” lui Bazarov şi, ridicând-o sus de tot deasupra 14

capului, se depărtă în vârful picioarelor.

— Dar tu, Arkadi, nu vrei să treci o clipă în odaia ta?

— Da, aş vrea să mă curăţ puţin, răspunse Arkadi şi dădu să iasă pe uşă, dar în acea clipă intră în salon un om de statura mijlocie, îmbrăcat într-un costum englezesc de culoare închisă, cu o cravată modernă cu nodul jos şi ghete de lac. Era Pavel Petrovici Kirsanov. După înfăţişare părea de vreo patruzeci şi cinci de ani; părul cărunt, tuns scurt, avea luciri întunecate, ca argintul vechi; obrazul lui mobil, de om iute la fire, tenul curat, fără zbârcituri, trăsăturile perfect regulate, ca cizelate de o daltă fină mărturiseau că fusese de o rară frumuseţe, mai ales ochii, deosebit de frumoşi, luminoşi, negri, prelungi. Trupul elegant şi aristocratic al unchiului lui Arkadi păstrase o sprinteneală tinerească şi acel avânt înaripat al întregii fiinţe care năzuieşte să se ridice deasupra celor pământeşti şi piere îndeobşte după vârsta de douăzeci de ani.

Pavel Petrovici scoase din buzunarul pantalonului o mână

frumoasă cu unghii lungi, trandafirii, care părea şi mai frumoasă de sub manşeta albă încheiata cu un singur opal mare şi i-o întinse nepotului sau. După acest shake hands 6

european, îl sărută de trei ori după obiceiul rusesc, adică îi atinse de trei ori obrajii cu mustăţile lui parfumate şi spuse:

— Bine ai venit!

Nikolai Petrovici îl prezentă pe Bazarov; Pavel Petrovici îşi înclină uşor trupul zvelt şi schiţă un zâmbet, dar nu-i întinse mâna, ba chiar şi-o puse iar în buzunar.

— Am crezut că nu mai veniţi astăzi, vorbi el cu glas plăcut, legănându-se mlădios, săltând puţin din umeri şi arătându-şi dinţii frumoşi şi albi. S-a întâmplat ceva pe drum?

— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse Arkadi, doar atât că

am zăbovit puţin. În schimb, acum suntem flămânzi ca nişte lupi. Mai zoreşte-l pe Prokofici, tătuţă; eu mă întorc îndată.

— Stai că merg şi eu cu tine, spuse Bazarov ridicându-se 6 Strângere de mână (engl.).

15

deodată de pe canapea. Cei doi tineri ieşiră din odaie.

— Cine e tânărul? întrebă Pavel Petrovici.

— Un prieten al lui Arkaşa, un om foarte inteligent, după

spusele lui.

— O să stea la noi?

— Da.