— Pletosul ăsta?
— Ei, da.
Pavel Petrovici ciocăni cu unghiile în masă.
— Găsesc că Arkadi s’est dégourdi 7 observă el. Mă bucur de întoarcerea lui.
La cină se vorbi puţin. Bazarov, mai cu seamă, nu vorbi aproape de loc, în schimb mâncă mult. Nikolai Petrovici povesti diferite întâmplări din viaţa lui de „fermier”, după
cum spunea el, discută măsurile ce urmau să fie luate de guvern, vorbi despre comitete, deputaţi, despre necesitatea maşinilor agricole ş.a.m.d. Pavel Petrovici se plimba încet de colo până colo prin sufragerie (el nu mânca niciodată seara) şi, sorbind din când în când câte o înghiţitură dintr-un pahar de vin negru, arunca în răstimpuri câte o vorbă sau mai bine zis câte o exclamaţie ca: „al ehe! hm!” Arkadi le împărtăşi unele noutăţi de la Petersburg, dar se simţea oarecum stânjenit, ca orice tânăr abia ieşit din copilărie, care se întoarce acasă, unde toţi s-au deprins a-l vedea şi socoti copil. Se întindea la vorbă mai mult decât s-ar fi cuvenit, ocolea cuvântul tătuţă, ba chiar o dată îl înlocui prin tată, rostit e drept printre dinţi; îşi turnă, cam prea nestânjenit, mult mai mult vin decât ar fi avut poftă, şi-l bău pe tot.
Prokofici nu-l slăbea din ochi şi doar morfolea din buze.
Îndată după cină, toţi se retraseră în camerele lor.
— E cam original unchiul tău, îi spuse Bazarov lui Arkadi, stând în halat pe patul acestuia şi trăgând din pipa lui scurtă. Ce se mai ferchezuieşte, aici, la ţară! Ce mai unghii, să le trimiţi la expoziţie, nu alta.
— Păi tu nu ştii că pe vremuri a avut mari succese, 7 A devenit mai vioi (fr.).
16
răspunse Arkadi. Am să-ţi povestesc cândva viaţa lui. A fost un bărbat de o frumuseţe rară şi sucea capul tuturor femeilor.
— Asta e?! Vasăzică-i din obişnuinţă. Păcat că aici n-are pe cine cuceri. M-am tot uitat la el: ce gulere extraordinare, parc-ar fi de marmoră, iar bărbia e rasă cu atâta grijă! Nu e ridicol, Arkadi Nikolaevici?
— Poate; numai că, zău, e om de treabă.
— O figură arhaică! În schimb tatăl tău e un om simpatic.
Păcat că citeşte versuri, şi nici în agricultură nu cred că se pricepe; încolo-i ca pâinea caldă.
— Taică-meu e o inimă de aur.
— Ai băgat de seamă ce timid e uneori?
Arkadi încuviinţă din cap, de parcă n-ar fi fost şi el timid uneori.
— Sunt uimitori romanticii ăştia bătrâiori! urmă Bazarov.
Îşi cultivă sensibilitatea peste măsură… ei, şi atunci se strică
echilibrul. Dar hai, să te las! în odaia mea este un lavabou englezesc, dar uşa nu se închide bine. Totuşi, trebuie încurajat asta, adică lavabourile englezeşti, mai bine zis progresul!
Bazarov plecă; Arkadi se simţi cuprins de bucurie. Cât de dulce e să dormi în casa părintească, în patul pe care-l cunoşti atât de bine, sub plapuma la care au trudit mâini dragi, poate mâinile dădacei, acele mâini blânde, bune şi.
neobosite. Arkadi îşi aminti de Egorovna şi suspină, urându-i în gând împărăţia cerurilor… Pentru el nu se ruga.
Şi el, şi Bazarov, adormiră repede, dar pe ceilalţi din casă
somnul îi ocoli încă multă vreme. Întoarcerea fiului său îl tulburase pe Nikolai Petrovici. Se culcă în pat, dar nu stinse lumânarea şi, cu capul sprijinit în mână, rămase vreme îndelungată pe gânduri. Fratele lui veghe până târziu peste miezul nopţii în cabinetul său, într-un fotoliu larg în faţa căminului în care mocneau slab cărbunii de pământ. Pavel Petrovici nu se dezbrăcase. Numai papucii roşii chinezeşti, fără spate, înlocuiseră ghetele de lac. Ţinea în mâini ultimul 17
număr din Galignani, dar nu citea. Privea ţintă spre căminul unde pâlpâia o flacără albăstruie, gata să se stingă, spre a se înviora din nou… Dumnezeu ştie pe unde-i rătăceau gândurile, părea că nu numai în trecut. Chipul lui avea o expresie concentrată şi întunecată, ceea ce nu se întâmplă
când omul e furat numai de amintiri. Iar într-o cămăruţă
dosnică, pe un cufăr mare, îmbrăcată cu o caţaveică
albastră, şi o basma albă aruncată peste păru-i negru, şedea o femeie tânără, Fenecika; ba aţipea, ba trăgea cu urechea, şi îşi arunca ochii spre uşa deschisă, prin care se zărea un pătuc şi se auzea răsuflarea liniştită a unui copil adormit.
V
A doua zi dimineaţă, Bazarov se trezi înaintea tuturor şi ieşi din casă. „Ehei! gândi el privind în jur, ţinutul nu pare cine ştie ce arătos.” Când Nikolai Petrovici şi-a hotărnicit pământul, despărţindu-l de cel al ţăranilor săi, a trebuit să-şi ia pentru noua lui gospodărie vreo patru deseatine de câmp neted şi pustiu. Clădise o casă, acareturile şi o fermă, sădise o grădină, săpase un iaz şi două fântâni, dar copacii tineri se prindeau anevoie, în iaz venise foarte puţina apă, iar cea din fântâni era cam sălcie. Numai boschetul de liliac şi salcâmii crescuseră năvalnic. Câteodată, acolo îşi beau ceaiul şi prânzeau. În câteva minute Bazarov străbătu toate potecile grădinii, trecu pe la ocolul vitelor, pe la grajd, găsi doi băieţi de la curte, cu care intră îndată în vorbă şi o porni cu ei spre o mică baltă, cam la o verstă de conac, ca să prindă broaşte.
— La ce-ţi trebuie broaştele, boierule? îl întrebă unul dintre băieţi.
— Iată pentru ce! îi răspunse Bazarov, care avea darul de a 18
câştiga încrederea oamenilor din popor, deşi niciodată nu le cânta în strună şi se purta faţă de ei cu oarecare nepăsare.
Ca să le spintec şi să văd ce se petrece înăuntrul lor; şi cum noi, şi tu şi eu, suntem tot nişte broaşte, numai că umblăm în două picioare, am să aflu astfel ce se petrece şi înăuntrul nostru.
— Şi ce nevoie ai să ştii asta?
— Ca să nu fac vreo greşeală dacă te îmbolnăveşti cumva şi o să trebuiască să te îngrijesc eu.
— Da ce, dumneata eşti doftor?
— Da.
