— Ce este? făcu el.

Arkadi îşi lăsă ochii în jos.

— Iartă-mă, dacă întrebarea mea ţi se va părea nelalocul ei, începu el, dar chiar tu, prin sinceritatea ta de ieri, mă faci 19

să fiu şi eu sincer… N-ai să te superi?

— Vorbeşte.

— Îndrăznesc să te întreb… Nu cumva Fene… nu cumva din pricina mea dânsa nu vine să toarne ceaiul?

Nikolai Petrovici întoarse capul puţin într-o parte.

— Poate spuse el în sfârşit: ea crede că… ea se sfieşte…

Arkadi ridică iute ochii spre tatăl său.

— N-are rost să se ruşineze. În primul rând, tu cunoşti concepţiile mele (lui Arkadi îi era foarte plăcut să rostească

aceste cuvinte), iar în al doilea rând, pentru nimic în lume n-aş vrea să-ţi stingheresc viaţa, obiceiurile… În afară de asta, eu sunt convins că nu puteai face o alegere proastă; de vreme ce i-ai îngăduit să stea cu tine sub acelaşi acoperământ, înseamnă că ea merita lucrul acesta. În orice caz, un, fiu nare dreptul să-şi judece tatăl; şi mai cu seamă pe un tată ca tine, care niciodată nu mi-ai stingherit întru nimic libertatea.

La început, glasul lui Arkadi tremurase. Se simţea mărinimos şi totodată înţelegea că, de fapt, îi face un fel de morală tatălui său; însă omul se îmbată uşor de sunetul propriilor sale vorbe, şi Arkadi rostise ultimele cuvinte cu tărie, ba chiar cu oarecare patos.

— Îţi mulţumesc, Arkaşa, începu cu glas înăbuşit Nikolai Petrovici şi prinse iarăşi a-şi trece degetele de-a lungul sprâncenelor şi pe frunte. Presupunerile tale sunt într-adevăr întemeiate. Desigur că dacă fata aceasta n-ar fi meritat să…

Nu e vorba de un capriciu. Nu-mi vine uşor să vorbesc cu tine despre asemenea lucruri; înţelegi şi tu, i-a fost greu să

vină aici, tu fiind de faţă, şi mai ales în ziua sosirii tale.

— În cazul acesta, am să mă duc eu la ea, exclama Arkadi dintr-o nouă pornire de mărinimie şi sări de pe scaun. Am s-o fac să înţeleagă că n-are de ce să se sfiască de mine.

Nikolai Petrovici se ridică de asemenea.

— Arkadi, începu el, fă-mi plăcerea… nu se poate… e acolo… Eu nu te-am prevenit…

Însă Arkadi nu-l mai asculta; părăsise în fugă cerdacul.

Nikolai Petrovici îl urmări din ochi şi se lăsă tulburat pe 20

scaun. Inima începu să-i bată cu putere… E greu de spus dacă i se înfăţişa în clipa aceea ciudăţenia de neînlăturat a viitoarelor legături dintre el şi fiul său, dacă îşi dădea seama că Arkadi i-ar fi arătat mai multă consideraţie poate, să nu fi atins de loc acest subiect, sau dacă se mustra pe sine însuşi de slăbiciune. Toate aceste sentimente nelămurite îl stăpâneau; erau mai curând senzaţii, destul de vagi şi ele; roşeaţa din obraz nu-i pierea şi inima continua să-i bată cu putere.

Se auziră paşi grăbiţi şi Arkadi ieşi pe terasă.

— Am făcut cunoştinţă, tătuţă! strigă el, cu o expresie de triumf, plină de blândeţe şi bunătate pe faţă. Fedosiei Nikolaevnei, într-adevăr, nu-i e tocmai bine astăzi şi va veni mai târziu. Dar cum de nu mi-ai spus că am un frate? L-aş fi acoperit cu sărutări de aseară, aşa cum m-am grăbit s-o fac acum.

Nikolai Petrovici voi să spună ceva, dădu să se ridice şi să-l îmbrăţişeze dar Arkadi se aruncă de gâtul lui.

— Ce e asta? Iar vă îmbrăţişaţi? se auzi din spate glasul lui Pavel Petrovici.

Tatăl şi fiul se bucurară deopotrivă de venirea lui în acea clipă; sunt situaţii mişcătoare din care, oricât de plăcute ar fi ele, ai vrea totuşi să ieşi cât mai repede.

— De ce te miri? începu vesel Nikolai Petrovici… E un veac de când îl aştept pe Arkaşa!… De ieri de când a venit, n-am avut timp nici să-l privesc pe săturate…

— Dar nu mă mir de fel, se apără Pavel Petrovici. Eu însumi nu mă dau în lături să-l îmbrăţişez.

Arkadi se apropie de unchiul lui şi simţi din nou pe obraz atingerea mustăţilor lui parfumate. Pavel Petrovici se aşeză şi el la masă. Purta un costum de dimineaţă, elegant, de modă

englezească, şi un fes mic pe cap. Fesul acesta şi cravata neglijent înnodată erau o aluzie la libertatea vieţii de la ţară; însă gulerul scrobit al cămăşii, nu albă, e drept, ci colorată, după cum se şi cuvine dimineaţa, se proptea necruţător, ca de obicei, în bărbia lui bine rasă.

21

— Dar unde e noul tău prieten? îl întrebă pe Arkadi.

— Nu-i acasă; are obiceiul să se scoale devreme şi s-o pornească la plimbare. Vă rog, nu vă îngrijiţi de el; nu-i prea place eticheta.

— Da, asta se vede. Şi Pavel Petrovici începu să-şi ungă

fără grabă pâinea cu unt. Are să stea mult la noi?

— Nu se ştie. E în trecere pe aici în drum spre casa părintească.

— Dar tatăl lui unde stă?

— Tot în gubernia noastră, la vreo optzeci de verste de aici.

Are acolo o sfoară de moşie. A fost medic de regiment.

— A, da, da, da… Mă tot întrebam unde am mai auzit eu de numele ăsta? Bazarov?… Nikolai, ţi-aduci aminte, în divizia tatii era un medic Bazarov?

— Mi se pare că era.

— Da, da. Vasăzică medicul ăsta e tatăl lui. Hm! făcu Pavel Petrovici mişcând din mustăţi. Bine, dar domnul Bazarov, tânărul, ce este? întrebă el, rostind rar cuvintele.

— Ce este Bazarov? Arkadi zâmbi. Dacă doreşti, unchiule, am să-ţi spun ce este.

— Fă-mi plăcerea, nepoţelele.

— E nihilist.

— Cum? întrebă Nikolai Petrovici, iar Pavel Petrovici îşi ridică în aer cuţitul cu o bucăţică de unt în vârf şi rămase nemişcat.

— E nihilist, repetă Arkadi.

— Nihilist, spuse Nikolai Petrovici. Asta vine de la latinescul nihil – nimic, după câte ştiu; prin urmare, cuvântul acesta desemnează omul care… care nu recunoaşte nimic?

— Spune mai bine: care nu respectă nimic, interveni Pavel Petrovici şi îşi unse mai departe pâinea cu unt.

— Care are o atitudine critică faţă de toate, rectifică