pentru a zugrăvi tabloul veridic al Rusiei contemporane nu poate face abstracţie de noul erou al epocii, luptătorul, omul de acţiune, tribunul idealurilor democrate. Realismul scriitorului a fost mai puternic decât rezervele lui faţă de ideile revoluţionare şi de mişcarea democrat-revoluţionară. Totuşi poziţiile politice moderate şi străine de revoluţionarism pe care se situa scriitorul şi-au lăsat într-un fel amprenta în zugrăvirea figurii lui Bazarov: de pildă, în manifestările lui de negativism exagerat, într-o anumită neîmplinire a personalităţii eroului (el moare fără să fi realizat ceva), în ultimă instanţă în nota tragică ce apasă asupra existenţei sale. Cu toată simpatia în repetate rânduri mărturisită pentru acest erou al său, Turgheniev privea cu neîncredere lupta Bazarovilor şi o socotea sortită eşecului. De aci singurătatea, izolarea în care apare eroul, condamnarea lui de către autor la o moarte prematură. „Am vrut să fac din el o figura tragică”, mărturisea Turgheniev. Şi prin toate aceste trăsături Bazarov diferă de eroii lui Cernîşevski din romanul Ce-i de făcut? care, uniţi prin aceleaşi idealuri şi ţeluri, creează, făuresc, se îndreaptă plini de optimism spre ziua de mâine.
Interpretarea pornită de la Pisarev, care-l socotea pe bună dreptate pe Bazarov ca reprezentant al tinerii generaţii de luptători democraţi de la 1860, susţinută şi de aprecierile autorului însuşi, şi-a găsit continuarea şi dezvoltarea în critica marxistă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi mai apoi în istoria literară până în zilele noastre. „Bazarov a fost un reprezentant timpuriu al intelectualităţii raznocinţe (mic-burgheze) într-o epocă în care ea era gata cu toate armele raţiunii şi ale voinţei să creeze lumi noi din nebuloasa masei populare”, scria V. V. Vorovski. Caracterizându-l pe Bazarov ca un om cu „o inteligenţă şi o voinţă uriaşă”, Lunacearski spune: „Era o personalitate impunătoare, prima din literatura rusă pentru care fiecare simte respect”.
Continuând analiza personajului pe aceeaşi linie cercetătorii sovietici contemporani relevă şi subliniază că în figura lui Bazarov Turgheniev a zugrăvit „un reprezentant al tineretului democrat, al raznocinţilor”114
„oglindind în personalitatea lui trăsături din cele mai importante, tipice ale omului înaintat de la 1860”115.
Subliniind că romanul său urmăreşte demascarea lumii nobiliare Turgheniev scria: „Simţământul estetic m-a îndemnat să aleg reprezentanţi pozitivi ai nobilimii, pentru ca să-mi pot demonstra şi mai 114 I. Petrov, Prefaţă la Opere alese, Moscova, 1953, v. 1, p. 46.
115 P. G. Pustovoit, Romanul lui I. S. Turgheniev „Părinţi şi copii” şi lupta de idei de la 1860, Moscova, I960, p. 189.
233
limpede ideea: dacă frişca e proastă, ce să mai zicem de lapte?…”
Reprezentanţii nobilimii şi în primul rând familia, Kirsanov: Nikolai Petrovici, Pavel Petrovici şi Arkadi sunt înfăţişaţi în mod critic în roman.
Scriitorul a zugrăvit personaje bine individualizate, dar totodată purtând cu toţii pecetea clasei din care fac parte, o clasă fără perspective, condamnată istoriceşte. Anglomanul, cosmopolitul Pavel Petrovici Kirsanov, un îngâmfat, un individualist este înfăţişat ca exponentul tipic al? nobilimii conservatoare, care se cramponează de trecut, respinge orice idee de progres, de înnoire, urăşte tot ceea ce aduce schimbare, transformare a vieţii şi în primul rând desigur pe Bazarovi şi lupta lor.
Verdictul lui Turgheniev „un om mort” aplicat personajului are o valoare mai largă, de generalizare, referindu-se, de fapt, la întreaga categorie socială din care face parte Pavel Petrovici. Cu toate pretenţiile sale de „a merge în pas cu vremea”, „de a fi la nivelul cerinţelor modeme”, de a-şi organiza gospodăria după sisteme noi, aşa încât „toată gubernia îl numeşte «roşu»”, cu toată fraza sa liberală Nikolai Petrovici Kiarsanov nu este mai puţin un reprezentant al hunii vechi. Stăpânit de iluzii reformiste, arborând un pseudodemocratism, Nikolai Petrovici Kirsanov este până la urmă un incapabil, un om cu totul şters, lipsit de orice personalitate, îngust la minte. Şi desigur Turgheniev a văzut în acest personaj un caz tipic pentru întreaga clasă nobiliară.
Deşi Arkadi Kirsanov apare la începutul romanului ea împărtăşind principiile şi idealurile lui Bazarov ne dăm seama. că „nihilismul” lui e cu totul superficial, o frază de paradă. Evoluţia personajului în cursul naraţiunii ne arată limpede că el va deveni un moşier respectabil, un proprietar plin de sârguinţă, care va uita foarte curând ideile democrate de care se entuziasmase vremelnic în tinereţe.
Romanul Părinţi şi copii a însemnat o culme în dezvoltarea artei realiste a lui Turgheniev. În anii ce urmează activitatea lui literară
cunoaşte momente de criză, strâns legate de evoluţia ideologică şi politică
a scriitorului, stăpânit de iluzii liberale, manifestate mai intens în perioada imediat următoare reformei din 1861. Ecouri ale acestei crize le reîntâlnim în nuvele ca: Destul, Fantome, Istoria locotenentului Ergunov, Nefericita, în unele Poeme în proză şi ele îşi găsesc deseori expresia în notele de pesimism, de îndoială, în fantasticul colorat de un oarecare misticism. Dar totodată scriitorul, fidel idealurilor sale din tinereţe, nu a încetat să nutrească tendinţe opoziţioniste faţă de orice arbitrar şi asuprire, ceea ce l-a făcut să condamne orientarea reacţionară a guvernului ţarist în anii de după reformă şi să zugrăvească în mod subliniat critic societatea nobiliară în romanul său Fum (1865).
Demascarea lumii „sus-puse”, a imoralităţii, josniciei, a nimicniciei şi mai ales a reacţionarismului aşa-zisei societăţi înalte constituie partea cea mai interesantă şi mai valoroasă a romanului. Dar alături de paginile de puternică critică socială, întâlnim note de pesimism, de neîncredere în 234
puterea idealurilor democrate, în posibilitatea lor de impunere şi de biruinţă. Şi mai ales nu găsim în acest roman un personaj puternic, un erou luptător, un om energic, de acţiune, asemenea lui Insarov sau Bazarov, care să se opună lumii Ratmirovilor. Reprezentanţii grupului de emigranţi politici ruşi, Gubariov şi Bondasov, sunt înfăţişaţi tendenţios de Turgheniev, zugrăviţi în culori satirice, situaţi în aceeaşi familie cu Sitnikov şi Kukşina, iar Litvinov şi cu atât mai mult Tania sunt nişte oameni slabi, vlăguiţi, incapabili să lupte, să protesteze lipsiţi de îndrăzneală şi de personalitate.
Perioada de avânt şi luptă de după 1870, atât din Rusia, manifestată
prin mişcarea narodnică, precum şi din Europa. legată de Comuna din Paris, a readus în creaţia lui Turgheniev accente energice şi teme majore, eroice, mai ales în nuvele ca Punin şi Baburin, Ceasul, Ai noştri au trimis.
Ele vin să întregească dezvoltarea nuvelisticii turghenieviene din ultima perioadă a vieţii marcată prin opere ca: Regele Lear al stepei, Ape de primăvară cărora li se adaugă ceva mai târziu Cântecul iubirii triumfătoare, Clara Milici etc. Dar tema contemporană, eroică îşi găseşte mai ales expresie în romanul Desţelenire (1876), zugrăvind mişcarea revoluţionară a narodnicilor. Turgheniev s-a apucat cu multă însufleţire şi dragoste de această operă în care voia să.. sădească tot ceea ce poartă
în suflet”. Dar spre marea decepţie a scriitorului romanul nu a avut succesul pe care el nădăjduia că-l va afla şi a trezit numeroase replici critice din partea taberei progresiste.
Turgheniev a reuşit să înfăţişeze cu multă căldură tânăra generaţie entuziastă, animată de idei revoluţionare, a creat unele figuri poetice ca, de pildă, curajoasa şi mândra Marianna, simbolizând cu adevărat „patria, fericirea, lupta, libertatea”. Prin această lumină în care a scăldat chipul câtorva tineri revoluţionari narodnici, prin faptul că a arătat generozitatea, nobleţea luptei lor, a sacrificiilor aduse, Turgheniev a dat cu romanul Desţelenire o puternică replică unor scrieri tendenţios reacţionare, contemporane operei sale, care încercau să calomnieze, să
denigreze mişcarea revoluţionară.
O semnificaţie progresistă în roman a avut şi demascarea lagărului reacţionar, reprezentat mai ales prin nobili (Kallomeiţev), prin înalţi funcţionari (Sipiaghin), carierişti, hrăpăreţi, asupritori, urând şi dispreţuind poporul.
Zugrăvind în mod veridic desfăşurarea mişcării revoluţionare de la 1870 Turgheniev a arătat convingător caracterul iluzoriu al idealurilor spre care tindeau narodnicii şi a înfăţişat cu multă simpatie drama acestui tineret avântat, dornic de a-şi sluji poporul, oare nu găsise însă
drumul adecvat pentru a o face.
Dar concepţiile liberale ale scriitorului l-au împins de la constatarea limitelor şi slăbiciunilor mişcării narodnice spre contestarea în genere a luptelor revoluţionare. Nu întâmplător el a acordat rolul de personaj 235
pozitiv al romanului lui Solomin, un om cu concepţii moderate, adeptul schimbărilor treptate, domoale, partizanul propagandei ca unic mijloc de transformare a vieţii rurale. De altfel într-o scrisoare de la 1874
Turgheniev arăta răspicat punctul său de vedere: „Timpurile s-au schimbat… acum nu mai avem nevoie de Bazarovi… avem nevoie de hărnicie, răbdare» trebuie să ştim să ne sacrificam fără strălucire şi parada, trebuie să ştim să ne împăcăm cu viaţa şi să nu respingem munca măruntă, ştearsă…”
Încheierea activităţii literare, încununarea drumului scriitoricesc al lui Turgheniev l-au însemnat Poemele în proză. Ele sunt într-un fel sinteze ale artei poetice a scriitorului rus, relevând teme şi idei ce au străbătut întreaga sa creaţie, cristalizând imagini, ajungând la expresii de un laconism, maxim, dar şi de un relief rar. Variate prin conţinutul lor, parcurgând toată gama de la sentimente intime, de iubire (Trandafirul, Ce minunaţi, ce proaspeţi erau trandafirii) la generalizări sociale (Doi bogătaşi, Ciorbă cu varză), proclamând suprema frumuseţe a jertfei aduse idealului revoluţionar (în prag), şi dragostea adâncă pentru popor, pentru ţară, pentru limba maternă (Limba rusă), ele alcătuiesc un mozaic cuprinzând toate resursele şi bogăţiile artei lui Turgheniev, toată strălucirea talentului său.
*
Creaţia lui Turgheniev realistă, străbătută de un puternic caracter popular, adânc ancorată în viaţa Rusiei contemporane lui, a însemnat o etapă importantă în dezvoltarea literaturii ruse. Dar ea a marcat totodată
şi un moment de seamă în istoria literaturii europene, s-a afirmat ca o contribuţie de seamă la tezaurul culturii universale. Numele lui Turgheniev a devenit destul de curând cunoscut în străinătate, şi nu numai în Franţa, dar şi în alte ţări ale Europei. Şi, desigur, nu în virtutea faptului că scriitorul rus a petrecut un număr de ani la Paris şi în alte localităţi ale Franţei, ci datorită acelei glorii de oare s-au încununat operele sale, a acelui succes pe care ele l-au avut în rândul cititorilor din cele mai diferite ţări europene. Criticul danez G. Brandes a afirmat mai de mult: „Niciunul dintre scriitorii ruşi nu a fost citit cu atât a sârguinţă în Europa, ca Turgheniev…” Principalele opere ale romancierului rus au fost destul de curând traduse în limba franceză, germană, engleză şi au găsit o largă circulaţie în rândul cititorilor de literatură adevărată. La rândul său Turgheniev şi-a asumat rolul de propagandist al literaturii ruse în apus, sprijinind popularizarea diferitelor creaţii ale confraţilor săi, ba chiar traducând el însuşi în limba franceză cele mai de seamă opere ale lui Puşkin, Gogol, Tolstoi etc. De altfel însăşi prezenţa şi participarea lui I. S. Turgheniev la mişcarea literară din Apus şi îndeosebi din Franţa însemna cea mai bună afirmare a valorii literaturii ruse. Rolul important 236
pe care scriitorul l-a jucat în viaţa literară franceză, relaţiile sale de prietenie cu Flaubert, Prosper Mérimée, A. Daudet. G. Sand, fraţii Goncourt, Maupassant etc. sunt o dovadă a preţuirii ce i se acorda.
Scriitorii francezi au apelat nu o dată la Turgheniev cerându-i sfaturi, îndrumarea, părerea. Şi dacă George Sand i s-a adresat, numindu-l
„dascăl”, cuvinte de admiraţie, de elogiere, de adâncă preţuire a artei lui Turgheniev au apărut nu o dată sub pana lui Flaubert, Maupassant, Zola şi a altora.
Renumele european al romancierului rus nu a ocolit nici literatura noastră. A fost unul dintre primii scriitori ruşi traduşi la noi în ţară şi unul dintre cei mai frecvent publicaţi. Primele tălmăciri româneşti după
scrierile lui Turgheniev au început să apară în deceniul al şaptelea din secolul trecut. Astfel în 1868 ziarul Românul publica traducerea nuvelei Aventura locotenentului Ergunov, iar în 1872 revista transilvăneană
Familia tipărea Prima iubire. În anii următori creaţia turgheneviană
devine cunoscută cititorului român prin opera sa Ape de primăvară
