mâinile să iasă. Ea îşi muşcă buzele ca să n-o podidească
plânsul şi ieşi afară. În casă parcă totul se întunecase. Toate feţele erau trase şi domnea o linişte ciudată. Un cocoş prea zgomotos a fost dus în sat, fără să înţeleagă multă vreme această comportare faţă de el. Bazarov zăcea mai departe cu faţa la perete. Vasili Ivanovici încercase să-i pună câteva întrebări, dar văzând că-l obosea, bătrânul amuţi în jilţul său, trosnindu-şi doar în răstimpuri degetele. Ieşea câteva clipe, în grădină, stătea acolo ca o momâie, uluit, copleşit de o mirare fără seamăn (de altminteri această mirare nu se mai ştergea de pe chipul lui), apoi se reîntorcea la fiul său, căutând să scape de întrebările nevesti-sii. Până la urmă, aceasta îl apucă de mână şi rosti crispată, aproape ameninţătoare:
— Dar ce-i cu el? Drept răspuns, Vasili Ivanovici făcu o sforţare ca să-i zâmbească, dar spre groaza lui, începu să
râdă. Trimisese de dimineaţă după doctor. Socoti că trebuie să-l înştiinţeze pe fiul lui, ca nu cumva acesta să se supere.
Bazarov se răsuci deodată pe divan, îl privi năuc, ţintă, pe taică-său şi ceru de băut.
Vasili Ivanovici îi întinse un pahar cu apă şi cu acest prilej îi pipăi fruntea. Dogorea.
— Bătrânule, începu Bazarov rar şi răguşit. E rău de mine.
M-am infectat şi peste câteva zile ai să mă îngropi.
Vasili Ivanovici se clătină de parcă l-ar fi lovit cineva peste picioare.
— Evgheni! bâigui el, ce vorbeşti?… Ferească Dumnezeu!
Ai răcit…
206
— Fugi de aici, îl întrerupse fără grabă Bazarov, nu e permis unui medic să vorbească astfel. Cunoşti şi dumneata foarte bine toate simptomele infecţiei.
— Unde vezi simptomele… infecţiei, Evgheni?… Ce ţi-a venit?
— Dar asta ce-i? făcu Bazarov şi, suflecându-şi o mânecă a cămăşii, îi arătă petele roşii, prevestitoare de rele, ce-i apăruseră pe piele.
Vasili Ivanovici se cutremură şi simţi ca îngheaţă de spaimă.
— Totuşi, îi spuse el, în sfârşit, totuşi… chiar dacă ar fi un fel de… infecţie…
— De piemie, îi suflă Bazarov.
— Ei, da… un fel de infecţie…
— De piemie, repetă aspru şi răspicat Bazarov, sau ţi-ai uitat buchiile meseriei?!
— Bine, bine, cum vrei tu… totuşi noi o şa te facem bine…
— Asta s-o spui altora. Dar nu-i vorba de asta. Nu m-aşteptam să mor atât de curând. Acest accident este de fapt cât se poate de neplăcut. Acuma trebuie să vă ajute, pe dumneata şi pe mama, credinţa voastră tare; aveţi prilejul s-o puneţi la încercare. Mai bău puţină apă. Iar eu vreau să te rog un lucru… atâta timp cât mai am mintea limpede. Mâine sau poimâine, o ştii şi dumneata, creierul meu va ieşi la pensie. Nici acum nu sunt foarte sigur dacă mă exprim limpede, în timp ce stăteam în pat mi se tot părea că în jurul meu aleargă nişte câini roşii, iar că dumneata mă pândeai ca pe un gotcan. Parcă aş fi beat. Înţelegi bine ce spun?
— Vai de mine, Evgheni! Vorbeşti absolut normal.
— Cu atât mai bine. Mi-ai spus că ai trimis după doctor…
Asta-i dorinţa dumitale. Îndeplineşte-mi şi mie una: trimite un om la…
— La Arkadi Nikolaevici, îi luă vorba din gură bătrânul.
— Cine e Arkadi Nikolaevici? întrebă Bazarov făcând parcă
o sforţare să-şi aducă aminte. Ah, da! Puişorul acela cu caş
la gură! Nu, lasă-l în pace. Acum s-a făcut un cioroi de câmp.
207
Nu te mira, nu aiurez încă. Să trimiţi un om la Odinţova, Ana Sergheevna, o moşiereasă de pe aici… O ştii? (Vasili Ivanovici încuviinţă din cap.) Să i se comunice că Evgheni Bazarov o salută şi îi trimite vestea că moare. Ai s-o faci?
— Am s-o fac… dar e oare cu putinţă ca tu să mori, Evgheni… gândeşte-te şi tu! Unde mai e atunci dreptatea?
— Asta n-o ştiu, dar dumneata să trimiţi pe cineva.
— Chiar în clipa asta, şi am să scriu şi o scrisoare.
— Nu, nu-i nevoie. Spune-i că am poruncit să i se transmită salutul meu şi atâta tot. Iar acum mă întorc la câinii mei. Ciudat! Vreau să mă gândesc la moarte şi nu izbutesc. Văd un fel de pată… şi altceva nimic.
Se întoarse din nou anevoie spre perete, iar Vasili Ivanovici ieşi din cabinet şi, cum ajunse în dormitorul nevestei sale, se prăbuşi în genunchi în faţa icoanelor.
— Roagă-te, Arina, roagă-te, spuse el gemând. Moare fiul nostru.
Veni doctorul, acel medic de provincie la care nu se găsise o bucăţică de nitrat de argint şi, după ce examină bolnavul, îi sfătui să rămână în expectativă şi spuse câteva vorbe despre posibilitatea unei însănătoşiri.
— Aţi văzut vreodată un bolnav în situaţia mea care să nu se fi dus în câmpiile Elisee98? întrebă Bazarov şi, înşfăcând deodată piciorul biroului masiv de lângă pat, îl smuci şi-l urni din loc.
— Vedeţi puterea, spuse el, puterea o am încă întreagă, şi cu toate astea trebuie să mor!… Un bătrân, cel puţin, s-a deprins cu gândul să se despartă de viaţă, pe când eu… da, pofteşte de încearcă să negi moartea. Ea te neagă pe tine şi basta! Cine plânge acolo? adăugă el după o pauză. Mama?
