Săraca! Cui are să-i mai dea de acum încolo ciorba ei minunată de sfeclă? Şi dumneata, Vasili Ivanovici, îmi pare că bâzâi? Ei, dacă creştinismul nu te ajută, fii filosof sau stoic, mă rog! Te-ai lăudat doar că eşti filosof, nu-i aşa?
— De unde filosof! strigă Vasili Ivanovici, şi lacrimile se 98 În mitologia greacă lăcaşul celor „fericiţi după moarte”.
208
rostogoliră şiroaie pe obrazul lui.
Lui Bazarov îi era din ceas în ceas mai rău. Boala evolua rapid, ceea ce se întâmplă de obicei la infecţiile survenite în urma unei intervenţii chirurgicale. Avea încă mintea limpede şi înţelegea ceea ce i se spunea. Mai lupta încă.
— Nu vreau să aiurez, şoptea el, strângându-şi pumnii, ce prostie! Şi îndată spunea: De pildă, dacă din zece scoţi opt, cât rămâne?
Vasili Ivanovici umbla de ici-colo ca ieşit din minţi, propunând când un remediu, când altul şi mereu învelea picioarele fiului sau:
— Să-l înfăşurăm în cearşafuri ude… un vomitiv… muştar la stomac… să-i luăm sânge, spune el cu încordare.
Doctorul, pe care-l înduplecase să rămână, îl aproba, îi dădea bolnavului limonada, iar pentru el cerea ba o pipă, ba un
„întăritor”, adică votcă. Arina Vlasievna şedea pe un scăunel scund lângă uşă şi se depărta numai din când în când să se roage. Cu câteva zile în urmă îi scăpase din mână o oglinjoară şi se spărsese, ceea ce socotea a fi un semn rău.
Nici Anfisuşka nu mai ştia să-i spună nimic, Timofeici plecase la Odinţova.
Bazarov petrecu o noapte rea. Îl chinuia febra mare. Spre dimineaţă se simţi mai uşurat. Ceru Arinei Vlasievna să-l pieptene, îi sărută mâna şi sorbi câteva înghiţituri de ceai.
Vasili Ivanovici se înviora puţin.
— Slavă Domnului! repetă el, a venit criza… a trecut criza.
— Mare lucru! spuse Bazarov. Ce putere are cuvântul! L-ai găsit, ai spus „criză” şi te simţi împăcat. E de mirare cum omul mai crede încă în cuvinte. Dacă îl faci prost, deşi nu-l baţi, se întristează; iar dacă spui că e inteligent, fără să-i dai nimic, e totuşi satisfăcut.
Aceste câteva vorbe ale lui Bazarov, care aminteau de vechile lui „ieşiri”, îl înduioşară pe Vasili Ivanovici.
— Bravo! E foarte bine spus, foarte bine! exclamă el, făcându-se că bate din palme.
Bazarov zâmbi trist.
209
— Atunci care-i părerea dumitale, spuse el, criza a trecut sau a venit?
— Văd că ţi-e mai bine şi asta mă bucură, răspunse Vasili Ivanovici.
— E minunat! Nu-i niciodată rău să te bucuri. Dar ai trimis acolo. ştii unde?…
— Am trimis, cum de nu.
Ameliorarea nu ţinu mult. Accesele bolii se reîntoarseră
iar. Vasili Ivanovici şedea lângă Bazarov. Părea că bătrânul e în prada unui chin cumplit. De mai multe ori încercase să
vorbească şi nu putuse.
— Evgheni! rosti el în sfârşit. Fiul meu, scumpul, dragul meu fiu!
Această chemare neobişnuită avu efect asupra lui Bazarov… îşi întoarse puţin capul şi, străduindu-se vădit să
se smulgă de sub povara ce-i apăsa mintea, spuse:
— Ce e tată?
— Evgheni, urmă Vasili Ivanovici, şi se lăsă în genunchi în faţa lui Bazarov, deşi acesta rămânea cu ochii închişi şi nu-l putea vedea. Evgheni, acum îţi e mai bine. Cu ajutorul lui Dumnezeu ai să te faci bine. Dar foloseşte clipa asta şi mângâie-ne pe mama şi pe mine. Împlineşte-ţi datoria de creştin! Dacă ai şti ce greu îmi vine mie să ţi-o spun, e groaznic, dar şi mai groaznic ar fi… că e pentru veşnicie, Evgheni. Gândeşte-te că…
Glasul bătrânului se frânse, iar pe chipul fiului său, care zăcea mai departe cu ochii închişi, trecu o unda stranie.
— Nu refuz, dacă asta vă poate mângâia, rosti el în sfârşit, dar mi se pare că graba n-are rost. Chiar dumneata ai spus că mi-e mai bine.
— Mai bine, Evgheni, mai bine, dar cine poate şti, toate sunt în mâna Domnului, şi odată împlinită datoria…
— Nu, am să mai aştept, îl întrerupse Bazarov. Sunt de părerea ta că a venit criza. Iar dacă ne-am înşelat, nu-i nimic! Pot fi împărtăşiţi şi cei care şi-au pierdut cunoştinţa.
— Ce vorbeşti, Evgheni…
210
— Am să mai aştept. Iar acum vreau să dorm. Lasă-mă.
Şi îşi puse capul pe pernă.
Bătrânul se ridică, se aşeză în fotoliu şi, cu bărbia în palmă îşi muşca mâinile…
