şi mai tare văzduhul neclintit şi asfinţitul însângerat se stingea iute. La ferestrele casei din Mariino se aprindeau lumini; Prokofici, cu frac negru şi mănuşi albe, punea deosebit de solemn masa de şapte tacâmuri. Cu o săptămână
215
în urmă, în mica biserică a parohiei avuseseră loc în tihna, aproape fără martori, două nunţi: a lui Arkadi cu Katia, şi a lui Nikolai Petrovici cu Fenecika; iar în ziua aceasta Nikolai Petrovici dădea o masa de adio fratelui sau care pleca la Moscova după treburi. Anna Sergheevna plecase tot acolo îndată după nunta, nu înainte de a-i fi înzestrat cu mărinimie pe cei doi tineri.
Exact la ora trei, se adunară toţi la masă. Şi Mitea era acolo. Acum avea o dădacă cu kokoşnik105 de brocart. Pavel Petrovici şedea între Katia şi Fenecika, iar „soţii”, lângă soţiile lor. În ultima vreme, prietenii noştri s-au schimbat. Toţi arătau parcă mai bine şi mai maturi. Numai Pavel Petrovici slăbise, ceea ce dădea însă şi mai multă eleganţă trăsăturilor lui fine, o înfăţişare şi mai seniorală… Şi Fenecika se schimbase. Cu rochia ei nouă de mătase, o panglică lată de catifea în păr, un lanţ de aur la gât, şedea nemişcată, plină
de respect faţă de ea însăşi şi faţă de tot ce o înconjura, zâmbind de parcă ar fi vrut spună: „Iertaţi-mă, nu sunt vinovată”. Şi nu numai ea, ci şi toţi ceilalţi zâmbeau, şi parcă
îşi cereau iertare. Toţi se simţeau puţin stingheriţi, puţin trişti, dar de fapt foarte fericiţi. Fiecare căuta să-l servească
pe celălalt, hazliu de prevenitor, ca şi cum toţi s-ar fi învoit să joace un fel de naivă comedie. Katia era mai liniştită decât toţi. Privea cu încredere în jurul ei şi se putea observa că
Nikolai Petrovici o iubea nespus de mult. Înainte de sfârşitul mesei el se sculă în picioare şi, ridicând cupa, spuse către Pavel Petrovici:
— Ne părăseşti… ne părăseşti, scumpul meu frate, începu el, desigur nu pentru prea mult timp. Totuşi nu pot să nu-ţi spun că eu… că noi… atât eu… cât şi noi… uite, asta e nenorocirea, ca nu ştim să ţinem toasturi. Arkadi, spune tu!
— Nu, tată, nu sunt pregătit.
— Că eu sunt bine pregătit! Te rog, frate, dă-mi voie să te îmbrăţişez, să-ţi urez toate cele bune şi… întoarce-te la noi cât mai degrabă!
105 Podoabă în formă de diademă pe care o purtau în trecut femeile ruse.
216
Pavel Petrovici îi sărută pe toţi, fără a uita bineînţeles pe Mitea. Fenecikăi îi sărută şi mâna, pe care aceasta nu ştia încă s-o întindă cum trebuie, şi după ce bău pentru a doua oară cupa plină, spuse cu un oftat adânc:
— Să fiţi fericiţi, prietenii mei! Farewell! 106 Acest mic supliment englezesc trecu neobservat, dar toţi erau mişcaţi.
— În amintirea lui Bazarov, şopti Katia la urechea bărbatului ei, şi amândoi ciocniră paharele. Ca răspuns Arkadi îi strânse tare mâna, dar nu se încumetă să propună
acest toast cu glas tare.
S-ar părea că povestea s-a sfârşit. Dar poate că vreunul dintre cititori doreşte să ştie ce face acum, în clipa de faţă, fiecare din personajele descrise… Suntem gata să-l satisfacem.
Anna Sergheevna s-a căsătorit de curând, nu din dragoste, ci din raţiune, cu unul dintre viitorii oameni de vază ai Rusiei, un om foarte inteligent, legist, cu simţul practic foarte dezvoltat, o voinţă tare şi cu un minunat dar al vorbirii, un om încă tânăr, bun, dar rece ca gheaţa. Trăiesc într-o desăvârşită înţelegere şi poate că vor ajunge la fericire…
poate chiar la dragoste. Prinţesa X… a murit, uitată de toţi chiar din ziua morţii ei. Kirsanovii, tatăl şi fiul, s-au stabilit la Mariino. Treburile le merg mai bine. Arkadi e un proprietar plin de sârguinţă şi „ferma” a început să aducă un venit destul de însemnat. Nikolai Petrovici a fost ales judecător de pace şi munceşte din toate puterile. Tot timpul călătoreşte prin sectorul lui, ţine discursuri lungi (e de părere că
mujicilor trebuie să le îndeşi în cap, adică să le repeţi până la refuz mereu aceleaşi lucruri), şi totuşi, la drept vorbind, nu satisface deplin nici pe nobilii instruiţi, care vorbesc când cu vervă, când cu melancolie despre emansipaţie (pronunţând silaba „an” pe nas), nici pe cei neinstruiţi, care ocărăsc fără
sfială aşa zisa emanţipaţie. Şi pentru unii, şi pentru ceilalţi, el este prea moale. Katerina Sergheevna a născut un băiat, 106 Bun rămas (engl.).
217
Kolea, iar Mitea aleargă voiniceşte şi nu-i mai tace gura.
Fenecika, adică Fedosia Nikolaevna, în afară de bărbatul şi de Mitea al ei, nu iubeşte pe nimeni ca pe nora ei. Iar când aceasta se aşază la pian, n-ar mai pleca de lângă ea toată
ziua. Şi fiindcă veni vorba, să amintim şi de Piotr. Din pricina prostiei şi a îngâmfării, e ţeapăn de tot, pronunţă i-ul în chip de e: demeneaţă, predvor. Dar s-a însurat şi el şi a luat o zestre destul de frumuşică de la nevasta lui, fata unui grădinar de la oraş, care refuzase doi pretendenţi buni, fiindcă ei n-aveau ceas, pe când Piotr nu numai că avea ceas, dar avea şi ghete de lac!
La Dresda, pe terasa cafenelei Brühl, între orele două şi patru, timpul cel mai şic pentru plimbare, puteţi întâlni un bărbat de vreo cincizeci de ani, cărunt de tot, care pare să
sufere de podagră, dar frumos încă, îmbrăcat elegant, cu acea distincţie deosebită a omului care a trăit multă vreme în cele mai înalte cercuri ale societăţii. E vorba de Pavel Petrovici. A plecat de la Moscova în străinătate, ca să-şi îngrijească sănătatea şi s-a stabilit la Dresda, unde frecventează mai mult pe englezii şi pe ruşii în trecere prin oraş. Cu englezii se comportă simplu, aproape cu modestie, dar cu neştirbită demnitate. Aceştia îl găsesc puţin cam plictisitor, dar respectă în el perfectul gentleman. Cu ruşii e mai liber şi-şi mai dă drumul spiritului caustic, se ia în zeflemea şi pe el, şi pe ei, dar o face cu multă bonomie, naturaleţe şi bună cuviinţă. Îşi păstrează opiniile slavofile, ceea ce după cum se ştie, este socotit ca très distingué 107 în lumea mare. Nu citeşte nimic în ruseşte, dar pe masa lui de scris se găseşte o scrumieră de argint, în formă de opincă
ţărănească. Turiştii noştri nu se pot lipsi de el. Matvei Ilici Koleazin, care e într-o vremelnică opoziţie, i-a făcut majestuos o vizită în drumul lui spre staţiunea de ape minerale din Boemia, iar băştinaşii, cu care de altfel se vede puţin, aproape că îl venerează. Să capeţi un bilet pentru capela Curţii, unul de teatru sau altele, nu poate nimeni 107 Foarte distins (fr.).
218
obţine mai uşor şi mai repede ca der Herr Baron von Kirsanoff. Nu încetează de a face fapte bune, pe cât poate, şi încă mai stârneşte un pic de vâlvă în jurul lui. Nu degeaba a fost cândva mare cuceritor. Dar viaţa îl apasă… mai greu chiar decât bănuieşte el… E destul să te uiţi la el când stă în biserica rusă mai la o parte, sprijinit de perete, cufundat în gânduri, nemişcat, cu buzele strânse eu amărăciune, şi apoi se trezeşte deodată şi-şi face, abia văzut, semnul crucii…
Kukşina a nimerit şi ea în străinătate. Se află acum la Heidelberg şi studiază de data aceasta nu ştiinţele naturale, ci arhitectura, în care, după spusele ei, a descoperit legi noi.
Ca şi înainte vreme, frecventează societatea studenţilor, mai ales a tinerilor fizicieni şi chimişti ruşi, de care e plin Heidelbergul, şi care, după ce la început îi uimesc pe naivii profesori nemţi cu părerile lor agere asupra lucrurilor, până
la urmă îi uimesc pe aceiaşi profesori cu totala lor inactivitate şi cu lenea lor fără pereche. Cu doi sau trei studenţi dintr-aceştia, care nu ştiu să deosebească oxigenul de azot, dar sunt plini de ei şi neagă totul, şi cu marele Elisevici, Sitnikov, care se pregăteşte şi el să ajungă om mare, îşi pierde vremea pe la Petersburg şi, după spusele lui continuă „cauza” lui Bazarov. Se spune că l-ar fi bătut cineva de curând pe Sitnikov, dar că nici el n-ar fi rămas dator; într-un articolaş
obscur, strecurat într-o mică revistă tot atât de obscură, ar fi lăsat să se înţeleagă că cel care-l bătuse era un laş. El numeşte aşa ceva ironie!… Taică-su îl ţine din scurt, ca şi odinioară, iar nevastă-sa îl socoteşte prostănac… şi om de litere.
Într-unul dintre colţurile depărtate ale Rusiei se află un cimitir mic de ţară, cu înfăţişare tristă, ca mai toate cimitirele noastre. Şanţurile ce-l împrejmuiesc sunt demult năpădite de buruieni, crucile cenuşii de lemn s-au aplecat şi putrezesc sub micile lor streşini, cândva vopsite; lespezile de piatră
sunt aproape toate urnite din loc, ca şi cum ar fi fost împinse de dedesubt; doi-trei copăcei cu frunza rară abia dau o biată
umbră; oile se plimbă slobode peste morminte… Însă printre 219
acestea este unul de care nu se atinge nimeni, pe care vitele nu-l calcă în picioare. Numai păsările se aşază pe el şi cântă
în zori. E împrejmuit cu un gărduţ de fier şi doi brazi tineri sunt sădiţi la cele două capete. Acolo e îngropat Evgheni Bazarov. La acest mormânt vin adeseori dintr-un sat apropiat, doi bătrâni foarte în vârstă, soţ şi soţie. Sprijinindu-se unul pe altul, păşesc cu mers trudit, se apropie de gărduţ, cad în genunchi şi plâng îndelung şi amar; apoi privesc multă vreme piatra mută sub care zace băiatul lor, mai schimbă câte un cuvânt, mai şterg cu mâna praful de pe lespede, mai potrivesc câte o creangă, apoi se roagă iarăşi, şi nu se pot hotărî să părăsească locul acesta, unde se simt parcă mai aproape de fiul lor, de amintirea lui… S-ar putea oare ca rugile şi lacrimile lor să rămână sterpe? Dragostea sfântă şi devotată să nu fie atotputernică. Oh, nu! Oricât ar fi fost de pătimaşă, de păcătoasă, de zbuciumată, inima ascunsă în mormânt, florile ce cresc pe el ne privesc senine cu ochii lor nevinovaţi; ele nu ne vorbesc numai despre acea linişte veşnică, despre acea linişte măreaţă a naturii nepăsătoare, ci şi despre pacea de veci şi viaţa fără de sfârşit…
