Din asemenea antiteză rezultă limpede valoarea reală a omului din popor, superioritatea lui morală, spirituală asupra reprezentanţilor claselor dominante şi se naşte în mod firesc protestul împotriva instituţiilor şi autorităţilor ce ţin pe acest ţăran înrobit, asuprit, supus moşierului şi lăsat cu totul la bunul lui plac. De aceea fără a conţine atacuri directe la adresa iobăgiei, prin sensul lor obiectiv, prin concluziile pe care le poate trage cititorul, Povestirile unui vânător s-au situat printre operele pe care contemporanii şi posteritatea le-au considerat, pe bună
dreptate, ca acte de acuzare ale iobăgiei.
Paralel cu ciclul Povestirile unui vânător şi în anii imediat următori apariţiei acestuia, Turgheniev scrie câteva nuvele (Trei întâlniri, Mumu, Doi prieteni, Hanul etc.) şi-şi încearcă talentul şi în dramaturgie (Burlacul, Dejunul la mareşalul nobilimii, O lună la ţară). Această activitate pregăteşte sub unele aspecte (tematic, al adâncirii analizei psihologice, al relevării unor noi conflicte caracteristice epocii) drumul lui Turgheniev ca romancier, constituind o etapă premergătoare, necesară, de elaborare şi perfecţionare. Totodată piesele lui Turgheniev, realiste ca orientare, amintind pe acest plan de tradiţia gogoliană în dramaturgie, reprezintă
prin caracterul lor psihologic, prin unele probleme tratate, prin oarecare trăsături specifice de compoziţie şi de stil un pas spre teatrul lui Cehov.
Activitatea de romancier a scriitorului nostru începe şi se desfăşoară
în mare parte într-o epocă dintre cele mai importante şi frământate din istoria Rusiei. Primul său roman Rudin, scris în 1855, a fost publicat de revista Sovremennik în 1856 (nr. 1 şi 2), urmat fiind curând de alte opere în aceeaşi specie: Un cuib de nobili (1858), În ajun (1859), Părinţi şi copii (1862). Concomitent scriitorul continuă să manifeste interes şi pentru nuvelistică, tipărind Faust, Asia, Prima iubire etc. Anii aceştia, în oare Turgheniev lucrează intens şi cu rezultate rodnice, aduc în viaţa poporului rus adieri noi. După terminarea războiului Crimeii se observă o activizare a spiritelor o creştere a valului opoziţionist faţă de autocraţie şi feudalism. E o perioadă de avânt oare se va intensifica, ajungându-se în 1859—1861 la o situaţie revoluţionară. În fruntea mişcării progresiste se găsesc la această data N. G. Cernîşevski şi N. A. Dobroliubov care ridică
steagul luptei pentru idealuri democratice şi revoluţionare. Această a doua etapă din istoria mişcării revoluţionare din Rusia, după periodizarea dată de Lemn aduce ea năzuinţe principale desfiinţarea iobăgiei şi abolirea autocraţiei, eliberarea ţăranului din robie şi înzestrarea lui cu pământ. Cu excepţia unei categorii restrânse de conservatori, reacţionari înrăiţi care respingeau ideea oricăror schimbări, majoritatea opiniei publice. Înţelegea necesitatea lichidării vechilor stări de lucruri, a feudalismului în primul rând. Dar în ce priveşte realizarea ca atare a 110 Lenin despre Cultură şi artă, E.S.P.L.P., 1957, p. 86.
225
acestor înnoiri ale vieţii ruseşti existau păreri deosebite, soluţii opuse.
Lupta de idei a epocii se desfăşoară. În manifestările ei esenţiale între două tabere cu poziţii antagonice: liberalii şi democraţii revoluţionari, în timp ce N. G. Cernîşevski şi N. A. Dobroliubov se situau pe poziţiile masei ţărăneşti, exprimând interesele acesteia, liberalii, înţelegând că nu mai puteau menţine vechile rânduieli, caută să salveze cât mai mult din privilegiile clasei dominante şi să cedeze cât mai puţine drepturi poporului. „Liberalii au vrut să «elibereze» Rusia «de sus» în jos fără să
distrugă nici monarhia ţarului, nici puterea moşierilor şi stăpânirea lor asupra pământului, îndemnându-i să facă numai «concesii» spiritului vremii. Liberalii au fost şi rămân ideologii burgheziei care nu se pot împăca cu iobăgia, dar se tem de revoluţie, se tem de mişcarea maselor în stare să răstoarne monarhia şi să distrugă puterea moşierilor. De aceea liberalii se mărginesc la «lupta pentru reforme», la «lupta pentru drepturi», adică la împărţirea puterii între feudali şi burghezie.111
În condiţiile în care conştiinţa politică a maselor ţărăneşti era slabă, neformată, în care lipsea o forţă ca a proletariatului care să preia conducerea luptei, puternicele ciocniri de clasă şi ideologice dintre 1859—
1861 nu şi-au găsit soluţionarea într-o revoluţie, ci s-au soldat cu o reformă. Îngustă, mărginită, dată „de sus”, această reformă prin care autocraţia s-a grăbit să preîntâmpine izbucnirea protestului revoluţionar al maselor nu a putut satisface şi nici nu a satisfăcut aspiraţiile de veacuri ale ţărănimii ruse, pe care eliberând-o juridiceşte din iobăgie, a lăsat-o economiceşte în stare de dependenţă faţă de clasele exploatatoare.
Pe fundalul acestor frământări sociale trebuie examinată şi evoluţia ideologică şi artistică a lui Turgheniev. Prin năzuinţele sale democrate, umaniste, scriitorul care purta o veche ură faţă de iobăgie nu putea fi decât de acord cu desfiinţarea ei. Încă de prin 1854 _ el începuse să
colaboreze intens la revista Sovremennik care continua să se afirme ca o tribună progresistă, aşa cum o orientase Bielinski. Prietenia strânsă cu Nekrasov îl apropie şi mai mult de această publicaţie. Dar pe măsură ce lupta de clasă şi ca o consecinţă a ei şi lupta de idei se ascut, orientarea revistei devine mai fermă, iar în viaţa ei încep să ocupe un rol preponderent Cernîşevski, mai apoi Dobroliubov, relaţiile lui Turgheniev cu Sovremennik-ul se complică.
Scriitorul nu împărtăşea ideile revoluţionare, el era mai curând stăpânit de iluzii reformiste, liberale. Situându-se pe poziţii politice mai puţin înaintate decât ale lui Cernîşevski şi Dobroliubov, el nu a înţeles în întregime şi nici nu a apreciat la adevărata ei valoare activitatea acestora de militanţi pe tărâm obştesc şi, în parte, pe cea de critici literari.
Neînţelegerile se vor adânci şi se va ajunge la un conflict deschis după
publicarea articolului lui Dobroliubov Când oare va veni ziua cea 111 Lenin, Despre literatură, Ed. P.M.R., 1948, pp. 28—29.
226
adevărată, care va determina încetarea colaborării lui Turgheniev la Sovremennik (1860). De altfel ideile liberale vor înrâuri şi atitudinea romancierului faţă de reformă, împingându-l, fie şi vremelnic, la aprecierea favorabilă a acesteia.
Orientarea lui Turgheniev în această perioadă atât de zbuciumată pe plan social şi politic spre o specie ca romanul i-a înlesnit cuprinderea largă a vieţii contemporane, în toată complexitatea ei. Continuând tradiţiile înaintaşilor săi Puşkin, Gogol şi Lermontov, el a creat romane sociale şi psihologice în primul rând, descriind destine individuale şi de familie, dar şi destinele unei generaţii, ale unei clase, zugrăvind într-o formă condensată tablouri bogate ale realităţii ruseşti din vremea sa, Realizând opere cu o compoziţie armonioasă, de un echilibru clasic, acordând mai puţină atenţie intrigii, peripeţiilor şi mai multă conflictelor de idei, ciocnirilor dintre concepţii, Turgheniev a creat romane de probleme, în care şi-au găsit oglindirea dezbaterile ideologice şi frământările vremii sale. Şi dacă romanele lui Turgheniev ne atrag prin consistenţa lor intelectuală, ele ne cuceresc nu mai puţin prin acea contemporaneitate, acea actualitate raportată la epoca în care au fost scrise, ce formează una dintre principalele lor caracteristici. Subliniind
„înţelegerea adâncă a… curentelor gândirii sociale”, „atitudinea îndrăzneaţă faţă de realitate”, interesul pentru problemele actuale ca trăsături deosebite ale creaţiei lui Turgheniev, Dobroliubov scria: „El ghicea cu repeziciune noile necesităţi, noile idei, ce apăreau în conştiinţa socială şi în operele sale, atrăgea atenţia asupra problemelor la ordinea zilei care începeau să frământe în surdină societatea… Putem spune cu curaj că dacă d. Turgheniev punea în romanele sale vreo problemă, dacă
înfăţişa vreun aspect nou al relaţiilor sociale, aceasta servea drept chezăşie că problema respectivă e deja pusă sau se va pune curând în conştiinţa societăţii culte, că acest nou aspect al vieţii începe să se reliefeze şi în curând se va reliefa pe deplin în faţa ochilor noştri.”
Dezbaterile înflăcărate şi ample asupra drumului pe care se va orienta Rusia, asupra perspectivelor ei istorice, discuţiile despre eroii acestei epoci, cei cărora le revenea misiunea de a înnoi viaţa ţării lor, caracteristice şi actuale pentru anii de avânt (1856—1861) şi-au găsit ecourile în romanele lui Turgheniev din acea vreme, începând cu Rudin şi sfârşind cu Părinţi şi copii.
Analizând trăsăturile specifice, calităţile şi defectele, „oamenilor de prisos” cei pe care îi înfăţişase de predilecţie literatura rusă dintre 1830—
1850, Turgheniev ajunge la concluzia că ei nu pot fi eroii epocii noi, ce-şi croieşte drum în istoria Rusiei. Romancierul l-a zugrăvit pe Rudin, rudă
bună cu Peciorin şi Beltov, ca o personalitate atrăgătoare, luminoasă, a înfăţişat forţa inteligenţei lui, puterea de subjugare şi convingere a vorbelor lui, nobleţea idealurilor afirmate de el. Şi totodată ni l-a arătat incapabil de acţiune, eşuând în încercările de activitate practică. Rudin 227
ne apare, după caracterizarea criticului literar Pisarev ca „un tip de om pentru care vorbele înlocuiesc faptele şi care, trăind numai în imaginaţie, nu este în stare să realizeze nimic în viaţa reală”. În anii grei de cruntă
reacţiune din deceniile 4 şi 5 ale secolului al XIX-lea vorbele înflăcărate ale lui Rudin au putut trezi din letargie unele conştiinţe, au putut sădi idealuri nobile în unele suflete şi acest rol pe care ele l-au îndeplinit nu trebuie nesocotit. Dar în anii de avânt premergători lui 1861 ce se afirmau tot mai mult ca o epocă a faptelor şi nu a cuvintelor, a luptei şi nu numai a năzuinţelor, Rudinii nu mai puteau ţine pas cu vremea. O
reluare şi întărire a acestei idei găsim şi în alte opere ale lui Turgheniev, datând cam din aceeaşi vreme ca, de pildă, Asia şi Un cuib de nobili.
Sub impulsul vieţii, al noilor realităţi ce se conturau, Turgheniev scrie în 1859 romanul În ajun în care, continuând dezbaterea începută în Rudin, dă un răspuns la întrebarea ce frământa pe contemporanii săi şi anume ce calităţi trebuie să întrunească eroul ce vrea să fie la înălţimea cerinţelor epocii.
Personajele centrale ale acestei opere, Elena şi Insarov, dar mai ales acesta din urmă se deosebesc puternic de „oamenii de prisos”, de Rudin şi în special de Oblomov, care a intrat în istoria romanului rus în acelaşi an cu eroii lui Turgheniev. E o antiteză fundamentală şi c-are se manifestă în planuri multiple. Raznocinţul Insarov e scump la vorbă, dar e un om de acţiune, plin de energie, un luptător. El ştie încotro trebuie să
meargă, pentru ce trebuie să lupte şi idealul către care năzuieşte e cu adevărat măreţ: eliberarea patriei. Turgheniev a redat foarte bine în romanul său trăsătura principală a acelor ani din istoria Rusiei, din ajunul reformei, dominaţi de elanuri, de entuziasm, de aspiraţie spre luptă pentru binele obştesc, de dorinţa de a acţiona pentru fericirea tuturor. Cu o profundă intuiţie artistică scriitorul a înţeles că eroul acestei epoci trebuie să fie un om de acţiune, un luptător. „El nu se mulţumeşte numai să vorbească, el a făptuit şi v-a făptui”, spune Elena despre Insarov. De altfel discutând într-o scrisoare despre romanul său Turgheniev spunea: „La temelia lui… se află ideea necesităţii unor firi conştient eroice… ca să progreseze cauza…”
Dezbătând prin acest roman al său o problemă foarte importantă şi mult discutată în literatura vremii şi anume problema eroului pozitiv, ridicată şi în articolele de critică literară ale lui Cernîşevski şi Dobroliubov, şi în unele opere literare, Turgheniev contura personalitatea acestuia ca a unui om cu aspiraţii nobile, însufleţite de idealuri superioare, gata să se sacrifice pentru popor. Figura lui Insarov însemna o replică nu numai adresa lui Oblomov şi în genere a oamenilor de prisos, dar şi la adresa lui Stolz, şi el om de acţiune, dar mărginit la o activitate egoistă, fără năzuinţe înalte, fără interese largi oare să îmbrăţişeze destinele unei colectivităţi întregi.
Comentând romanul lui Turgheniev, raportându-l la realităţile 228
contemporane şi considerându-l ca o descriere a Rusiei „în ajunul” unor mari transformări radicale, Dobroliubov a identificat, pe bună dreptate, în articolul său Când va veni oare ziua cea adevărată? figura lui Insarov cu cea a luptătorului revoluţionar. Criticul democrat-revoluţionar vorbea despre Insarov ca despre un erou necesar vieţii ruseşti, prezentându-l ca exponentul şi purtătorul unor „idei măreţe” şi lega apariţia Insarovilor ruşi de realizarea idealurilor revoluţionare.
Romancierul şi criticul se situau pe poziţii deosebite în aprecierea personajului principal al romanului. Turgheniev l-a făcut pe Insarov bulgar, deci a vrut să sublinieze neapartenenţa lui la viaţa Rusiei.
Totodată deşi l-a înfăţişat ca un om de acţiune, luminat, progresist, l-a prezentat urmărind în primul rând realizarea unui ideal naţional, care estompa în ochii lui problemele sociale. Dobroliubov a văzut în Insarov un luptător, nu numai pentru idealul naţional, dar şi pentru cel social; un revoluţionar, a cărui prezenţă în viaţa Rusiei e grăitoare pentru apropierea acesteia de revoluţie. Neadeziunea romancierului la ideile revoluţiei şi implicit la această interpretare a personajului creat de el a împins spre conflictul cu Dobroliubov şi spre ruptura cu revista Sovremennik. Ceea ce nu putea infirma sensul obiectiv al romanului, pe care criticul democrat-revoluţionar îl surprinsese în toată semnificaţia sa.
Continuând şi dezvoltând tema abordată în romanul În ajun, lărgind şi cuprinzând într-un tablou şi mai amplu imaginea societăţii ruse din „anii şaizeci” adâncind psihologia eroului tipic al epocii şi pe această linie continuând disputa cu Dobroliubov, Turgheniev va scrie Părinţi şi copii.
Atât acţiunea din roman (ea începe la 20 mai 1859 şi se încheie după
