— Ce îndrăgostit eşti de meseria dumitale!
— Nu glumi, te rog. Ia arată-mi degetul. Rana nu-i mare.
Te doare?
Apasă mai tare, nu te teme.
Vasili Ivanovici se opri.
— Cum crezi, Evgheni, n-ar fi mai bine s-o cauterizăm cu fierul roşu?
— Asta ar fi trebuit făcut mai devreme, pentru ca acum de fapt nu mai foloseşte nici nitratul de argint. Dacă m-am molipsit, e târziu.
— Cum… târziu… abia putu rosti Vasili Ivanovici.
— Da, sigur! De atunci au trecut mai bine de patru ceasuri.
Vasili Ivanovici mai arse puţin rana.
— Dar doctorul de la oraş n-avea la el nitrat de argint?
— Nu avea.
— Cum se poate, Doamne Dumnezeule? Un medic să nu aibă un lucru atât de necesar!
— Să fi văzut ce bisturiuri avea! spuse Bazarov şi plecă.
Până seara şi în cursul zilei următoare, Vasili Ivanovici căuta la fiece pas prilejul să intre în camera fiului său şi, deşi nu numai că nu-i pomenea de rană, dar chiar vorbea numai despre lucrurile cele mai străine de acest subiect; îl privea însă atât de stăruitor în ochi şi-l urmărea cu atâta îngrijorare, încât Bazarov îşi pierdu răbdarea şi-l ameninţă că
pleacă. Vasili Ivanovici îi dădu cuvântul de onoare că n-are să se mai frământe, cu atât mai mult cu cât şi Arina 204
Vlasievna, căreia bineînţeles îi ascunsese totul, începuse să
nu-i mai dea pace, întrebându-l de ce nu doarme şi ce-i cu el.
Două zile încheiate bătrânul şi-a ţinut firea, deşi înfăţişarea fiului sau, pe care îl tot privea pe furiş, nu-i plăcea deloc… A treia zi însă, în timpul mesei, nu se mai putu stăpâni.
Bazarov şedea cu ochii în jos şi nu se atingea de niciun fel de mâncare.
— De ce nu mănânci, Evgheni? întrebă el silindu-se să
pară cât mai senin. Pe cât mă pricep, bucatele-s gustoase.
— N-am poftă, de aceea nu mănânc.
— N-ai poftă de mâncare? Dar capul, adăuga el sfios, te doare?
— Mă doare, de ce să nu mă doară?
Arina Vlasievna îşi îndrepta spatele şi ciuli urechile.
— Nu te supăra, Evgheni, urmă Vasili Ivanovici, dar îmi dai voie să-ţi iau pulsul?
Bazarov se ridică de pe scaun.
— Şi fără să-mi iei pulsul, pot să-ţi spun că am febră.
— Ai avut şi frisoane?
— Da, şi frisoane. Am să mă duc să mă culc puţin, iar voi să-mi trimiteţi ceai de tei. Cred că am răcit.
— De aceea te-am auzit astă noapte tuşind, spuse Arina Vlasievna.
— Am răcit, repetă Bazarov şi se duse.
Arina Vlasievna începu să pregătească ceaiul de floare de tei, iar Vasili Ivanovici trecu în camera vecina şi se apucă
tăcut, cu mâinile de cap.
Bazarov nu se mai sculă din pat în ziua aceea şi petrecu noaptea într-o toropeală semiconştientă. După miezul nopţii deschise cu greu ochii şi văzu aplecat deasupra lui chipul palid al tatălui său, luminat de candelă. Îi spuse să plece.
Acesta se supuse, dar se întoarse îndată în vârful picioarelor şi, pe jumătate ascuns de uşa dulapului, stătea cu ochii aţintiţi la fecioru-său. Nici Arina Vlasievna nu s-a culcat; tot timpul venea să deschidă puţintel uşa cabinetului, ca să
205
asculte „cum respiră Eniuşa” şi să-l privească pe Vasili Ivanovici. Nu putea vedea decât spinarea lui gârbovită şi nemişcată, dar asta era destul ca s-o mai mângâie.
Dimineaţa Bazarov încercă să se ridice din pat, dar îi veni ameţeală şi îi dădu sânge pe nas. Se culcă din nou. Vasili Ivanovici îl îngrijea în tăcere. Arina Vlasievna intră la el şi-l întrebă cum se simte. El răspunse „mai bine” şi se întoarse cu faţa la perete. Vasili Ivanovici îi făcu semn cu amândouă
