— Lasă, lasă, n-o să se mai întâmple! răspunse grăbit sărmanul Vasili Ivanovici. Aluziile lui politice nu avură nici ele vreun efect. Aducând vorba într-o zi despre apropiata eliberare a ţăranilor şi despre progres, nădăjduise că va stârni interesul fiului său, dar acesta răspunse cu nepăsare:
— Ieri, pe când treceam pe lângă un gard, i-am auzit pe copiii ţăranilor de aici urlând nu un cântec vechi de-al lor, ci: Iată că vremea bună a venit şi inimile îmbierea dragostei o simt… Poftim progres!
Câteodată Bazarov se ducea în sat şi, zeflemitor ca de obicei, intra în vorbă cu câte un mujic.
— Hei, îl îndemna el, spune-mi frate, ce păreri ai dumneata despre viaţă, căci se zice despre voi că aţi fi puterea şi viitorul Rusiei, că de la voi va începe o epocă nouă
în istorie, că voi ne veţi da şi limba şi legile cele adevărate.
Mujicul sau nu răspundea nimic, sau rostea cam aşa ceva:
— Păi şi noi putem… pentru că… adică… cum ne-o fi dat…
— Ia lămureşte-mă, ce este obştea voastră? Stă şi ea tot pe trei peşti?
— Acela e pământul, taică, de stă pe trei peşti, răspundea împăciuitor mujicul, cu glas tărăgănat, blajin, patriarhal, iar peste noi, adică peste obştea noastră, se-nţelege, stă puterea boierească: că doară sunteţi părinţii noştri, şi cu cât e boierul mai aspru, cu atât e mai pe placul mujicului.
Într-una din zile, după ce ascultă asemenea vorbe, Bazarov dădu dispreţuitor din umeri, iar mujicul o porni agale la treburile lui.
— Despre ce aţi mai vorbit? îl întrebă un alt mujic de vârstă mijlocie, cu o înfăţişare morocănoasă care de departe, din pragul izbei lui, îl văzuse vorbind cu Bazarov. Ţi-a spus ceva despre dările rămase în urma? Ai?
— Aş, ce dări, frăţioare! răspunse primul mujic, şi în glasul lui nu mai era nici urmă de tărăgăneală blândă, patriarhală
201
ci, dimpotrivă, răzbătea un fel de asprime dispreţuitoare. A trăncănit şi el acolo; se vede că-l apucase mâncărimea de limbă. Ce vrei, boier! Ce ştie el?
— De unde să ştie? răspunse celălalt mujic şi, după ce mai clătinară din cap şi-şi potriviră cingătorile, prinseră a vorbi de treburile şi nevoile lor. Din păcate, Bazarov care se depărtase, dând dispreţuitor din umeri, şi care ştia să
vorbească cu mujicii (după cum se lăudase în discuţia lui cu Pavel Petrovici), acest Bazarov, plin de încredere în sine, nici nu bănuia că în ochii lor nu era altceva decât un caraghios…
De altfel, până la urmă sfârşi prin a-şi găsi o ocupaţie.
Într-o zi, de faţă cu el, Vasili Ivanovici pansa pe un mujic rănit la picior, dar bătrânului îi tremurau mâinile şi n-o putea scoate la capăt cu feşele. Fiul său îi ajută şi de atunci începu să-l asiste mereu în îndeletnicirile lui, fără a înceta totodată să râdă pe socoteala leacurilor pe care el însuşi le prescria şi pe socoteala tatălui său, care le punea numaidecât în aplicare. Însă zeflemelele lui Bazarov nu-l tulburau pe Vasili Ivanovici, ba chiar îl linişteau. Ţinându-şi cu două degete pe pântec halatul de casă soios şi trăgând din lulea, îl asculta cu încântare pe Bazarov şi, cu cât ieşirile lui erau mai răutăcioase, cu atât fericitul tată râdea mai cu poftă, arătându-şi toţi dinţii negri. Chiar repeta vorbele lui, câteodată prosteşte şi fără noimă. De pildă, câteva zile în şir spusese tam-nesam: „Mare scofală!” numai pentru că fiul lui, aflând că fusese la utrenie, întrebuinţase această expresie.
— Slavă Domnului, l-a mai lăsat ipohondria! îi şopti el soţiei sale. Ce m-a mai beştelit azi, straşnic! În schimb, gândul că are un asemenea ajutor îl entuziasma şi-l umplea de mândrie.
— Da, da, îi spunea el vreunei femei cu suman bărbătesc şi cu o scufie colţurată, înmânându-i un şip cu apă de Goulard sau un borcan cu alifie de măselariţă, mata, drăguţă, trebuie să-i mulţumeşti în fiecare clipă lui Dumnezeu că-i fecioru-meu la mine. Eşti îngrijită după cea mai ştiinţifică şi mai nouă metodă, înţelegi? Napoleon, că-i 202
împăratul francezilor, şi nu are un doctor mai bun. Iar femeia, care venise să se plângă că „m-a luat cu junghiuri”
(fără să ştie să spună cam unde o doare), făcea o plecăciune, îşi vâra mâna în sân, de unde scotea patru ouă înfăşurate într-un capăt de ştergar, aduse plocon.
Bazarov scoase o dată chiar o măsea unui vânzător ambulant şi deşi era o extracţie obişnuită, Vasili Ivanovici păstră măseaua ca pe o raritate şi, arătându-i-o părintelui Alexei, spuse:
— Priveşte, părinte, ce mai rădăcină! Ce putere are Evgheni. L-a ridicat pe vânzător în aer! Cred că un stejar să fi fost, l-ar fi zburat afară!
— Frumos, foarte frumos! spuse în cele din urmă părintele Alexei, neştiind ce să răspundă şi cum să scape de bătrânul căzut în extaz.
Într-o zi un mujic din satul învecinat aduse la Vasili Ivanovici pe fratele lui, bolnav de tifos. Culcat cu faţa în jos, pe un maldăr de paie, nefericitul trăgea să moară. Pete întunecate îi acopereau trupul şi-şi pierduse de mult şi cunoştinţa. Vasili Ivanovici îşi exprimă părerea de rău că
nimeni nu se gândise mai devreme să ceară ajutorul medicinii şi declară că nu există mijloc de salvare. Într-adevăr, mujicul nu apucă să-şi aducă fratele acasă, că acesta şi murise în căruţă.
Trei zile mai târziu, Bazarov intră în camera tatălui său şi îl întrebă dacă nu are cumva puţin nitrat de argint.
— Ba am. La ce-ţi trebuie?
— Îmi trebuie… ca să cauterizez o mică rană.
— Cui?
— Mie.
— Cum, ţie! Bar pentru ce? Ce fel de rană? Unde e?
— Uite aici la deget. Am fost astăzi în satul de unde a fost adus mujicul cu tifos, ştii dumneata. Ce le-a venit, că au cerut să-i facă autopsie, iar eu n-am mai făcut de mult aşa ceva.
— Ei şi?
203
— Ei, l-am rugat pe doctorul din oraş să mă lase s-o fac eu şi m-am tăiat!
Vasili Ivanovici păli deodată şi, fără a scoate o vorbă, se repezi în cabinetul lui, de unde se întoarse îndată cu o bucăţică de nitrat de argint în mână. Bazarov dădu s-o ia şi să plece.
— Pentru numele lui Dumnezeu! strigă Vasili Ivanovici, lasă-mă pe mine să te ard.
Bazarov zâmbi.
