încătuşată totuşi de sfială, de când am fericirea să locuiesc sub acelaşi acoperiş cu dumneata, am stat de vorbă despre multe, şi totuşi mai este pentru mine un lucru foarte însemnat… pe care încă nu l-am adus în discuţie. Ai spus ieri că, de când sunt aici, m-am schimbat, adăugă el, ba 191
căutând să prindă, ba ferindu-se de privirea întrebătoare a Katiei, aţintită asupra lui. Într-adevăr, m-am schimbat în multe privinţe şi asta o ştii dumneata, mai bine decât oricine, dumneata căreia de fapt îi datorez această schimbare.
— Eu?… Mie? spuse Katia.
— Nu mai sunt acum băieţandrul acela înfumurat, ca atunci când am venit aici, urmă Arkadi. Nu degeaba am împlinit douăzeci şi trei de ani. Ca şi înainte, doresc să fiu de folos, doresc să-mi închin toate puterile adevărului; dar nu-mi mai caut idealurile acolo unde le căutam înainte; ele îmi apar… mult mai apropiate. Până acum nu mă cunoşteam bine şi-mi puneam probleme mai presus de puterile mele…
De curând mi s-au deschis ochii mulţumită unui simţământ… Nu vorbesc prea limpede, dar nădăjduiesc că ai să mă înţelegi…
Katia nu răspunse nimic, dar încetă de a-l mai privi pe Arkadi.
— Eu cred că, începu el din nou cu glasul mai tulburat, în timp ce deasupra lor un cintezoi, ascuns în frunzişul unui mesteacăn, îşi ciripea senin cântecul, eu cred că îndatorirea oricărui om cinstit este să fie pe deplin sincer cu aceia… cu acei oameni care… într-un cuvânt, cu oamenii apropiaţi lui, şi de aceea eu… eu am de gând…
Dar aici, tot avântul îl părăsi. Arkadi se încurcă, se fâstâci şi fu nevoit să tacă o vreme. Katia îşi ţinea întruna ochii plecaţi. Părea că nu înţelege unde voia să ajungă şi aştepta ceva.
— Prevăd că ceea ce o să spun o să te mire, începu Arkadi, luându-şi inima în dinţi, cu atât mai mult cu cât acest simţământ întrucâtva… bagă de seamă, întrucâtva te priveşte pe dumneata. Ieri m-ai dojenit că nu sunt îndeajuns de serios, urma Arkadi cu aerul unui om care a intrat într-o mlaştină şi simte că se înfundă tot mai mult şi mai mult cu fiecare pas şi totuşi se grăbeşte să înainteze în nădejdea că
are s-o treacă cu bine. Aceasta dojană e adeseori îndreptată… cade… asupra tinerilor, chiar şi atunci când n-o 192
mai merită; şi dacă aş avea mai multă încredere în mine…
(„dar ajută-mă, ajută-mă!” gândea deznădăjduit Arkadi, însă
Katia nu-şi întorcea de loc capul) dacă aş putea nădăjdui…
— Dacă aş putea avea încredere în ceea ce spui, se auzi în acea clipă glasul limpede al Annei Sergheevna.
Arkadi tăcu, iar Katia păli. Chiar prin faţa tufelor care ascundeau porticul trecea o cărare. Anna Sergheevna mergea de-a lungul acestei cărări, însoţită de Bazarov. Katia şi Arkadi nu-i puteau vedea, dar auzeau fiecare vorbă, foşnetul rochiei şi până şi răsuflarea lor. Ceilalţi doi făcură câţiva paşi şi parcă înadins se opriră drept în faţa porticului.
— Vezi dumneata, urmă Anna Sergheevna, noi ne-am înşelat. Amândoi nu mai suntem în prima tinereţe, îndeosebi eu. Noi am trăit şi am obosit. Amândoi, de ce să ne ascundem după deget? suntem deştepţi. La început m-ai interesat şi te-am interesat; amândoi am fost curioşi… iar apoi…
— Iar apoi, eu mi-am dat în petic! îi tăie vorba Bazarov.
— Ştii bine că nu asta a pricinuit neînţelegerea dintre noi.
Dar oricum ar fi fost, noi nu simţeam nevoie unul de celălalt; asta-i pricina cea mai de seamă. În noi erau prea multe…
cum să spun… prea multe trăsături comune. N-am înţeles-o niciunul numaidecât, Arkadi… dimpotrivă.
— Dar de el aveţi nevoie? întrebă Bazarov.
— Lasă, Evgheni Vasilici! Mi-ai spus că simte ceva pentru mine; de altfel şi mie mi s-a părut întotdeauna că-i plac. Ştiu că pot să-i fiu mătuşă, dar nu vreau să-ţi ascund că, acum, am început să mă gândesc mai des la el. Simţământul ăsta tânăr şi proaspăt are ceva atrăgător…
— Cuvântul fermecător e mai potrivit în asemenea cazuri, o întrerupse Bazarov. În glasul lui liniştit, dar scăzut, se simţea clocotind răutatea. Arkadi a făcut ieri pe misteriosul cu mine şi nu mi-a vorbit nici de dumneavoastră şi nici de sora dumneavoastră… E un simptom grav.
— Cu Katia se poartă ca un frate, spuse Anna Sergheevna, şi asta-mi place la el, deşi poate că n-ar fi trebuit să îngădui 193
o asemenea apropiere între ei.
— În dumneavoastră vorbeşte acum… sora? rosti rar Bazarov.
— Bineînţeles.. Dar de ce ne-am oprit aici? Să mergem!
Despre ce lucruri ciudate ne-am apucat să vorbim, nu-i aşa?
Nu mă aşteptam să vorbesc vreodată astfel cu dumneata! Ştii că mă cam înfricoşezi… şi, în acelaşi timp, am încredere în dumneata, pentru că de fapt eşti foarte bun.
— În primul rând, nu sunt bun de loc; iar în al doilea, eu nu mai prezint nicio importanţă pentru dumneavoastră şi îmi spuneţi totuşi că sunt bun… E ca şi cum ai pune o cunună
de flori pe capul unui mort.
— Evgheni Vasîlici, noi nu suntem stăpâni pe… începu Anna Sergheevna, dar un suflu de vânt făcu să foşnească
frunzişul şi-i risipi vorbele.
— Dar sunteţi liberă! spuse, puţin mai târziu, Bazarov.
Altceva nu s-a mai putut desluşi; paşii s-au îndepărtat şi totul s-a liniştit.
Arkadi se întoarse spre Katia, care rămăsese nemişcată, numai că îşi plecase şi mai tare capul.
— Katerina Sergheevna! spuse el cu glas tremurător, încleştându-şi mâinile. Te iubesc din tot sufletul! Nu iubesc pe nimeni în afara de dumneata şi te voi iubi în veci! Am vrut să ţi-o spun, să-ţi aflu părerea şi să-ţi cer mâna, pentru că
nici eu nu sunt bogat, dar simt că sunt gata să fac orice jertfe… Nu-mi răspunzi? Nu mă crezi? Ţi se pare că vorbesc uşuratic? Dar adu-ţi aminte de zilele acestea din urmă! Oare nu te-ai încredinţat demult că tot ce a fost, înţelege-mă, tot, tot a trecut fără urmă? Uită-te la mine şi spune-mi un singur cuvânt… Te iubesc… te iubesc… crede-mă!
Katia îi aruncă lui Arkadi o privire adâncă şi luminoasă şi, după o îndelungată gândire, rosti cu un zâmbet uşor:
— Da.
