— Glumeşti, fără îndoială.
— Aşa ţi se pare? Dar dacă sunt încredinţat de ceea ce spun? Dar dacă găsesc că încă nu m-am exprimat cu destulă
tărie?
— Nu te-nţeleg.
— Adevărat? Abia acum văd că ţi-am lăudat peste măsură
spiritul de observaţie.
— Cum adică?
Arkadi nu răspunse nimic şi întoarse capul. Katia mai găsi în coş câteva firimituri şi începu să le arunce la vrăbii; dar mişcarea pe care o făcu cu mâna fu prea repezită şi vrăbiile zburară fără să apuce să ciugulească.
— Katerina Sergheevna! începu deodată Arkadi. Poate că
ţi-e totuna, dar să ştii că eu nu te-aş schimba, nu numai cu sora dumitale, dar cu nimeni din lumea asta!
Apoi se ridică şi se îndepărtă repede, ca şi cum s-ar fi speriat de vorbele ce-i scăpaseră.
Katia lăsă să-i cadă pe genunchi amândouă mâinile, cu coş cu tot şi, aplecând capul, privi îndelung în urma lui Arkadi. Puţin câte puţin, obrajii i se făcură trandafirii, dar buzele nu zâmbeau, iar ochii întunecaţi arătau nedumerire şi un alt simţământ, nelămurit încă.
— Eşti singură? răsună lângă ea glasul Annei Sergheevna.
Mi se pare că ai ieşit în grădină împreună cu Arkadi.
Katia îşi mută fără grabă privirile spre sora ei. (Aceasta, îmbrăcată cu grijă şi chiar elegant, se oprise pe potecă şi, cu vârful umbrelei deschise, gâdila urechile căţeluşei Fifi.) Apoi îi spuse domol:
— Sunt singură.
— Asta o văd şi eu! făcu Anna Sergheevna râzând. S-a dus în camera lui?
— Da.
— Aţi făcut lectură împreună?
— Da.
Anna Sergheevna o apucă de bărbie şi îi ridică spre ea capul:
184
— Sper că nu v-aţi certat?
— Nu! spuse Katia şi-i îndepărtă încet mâna.
— Cât de solemn răspunzi! Credeam că-l găsesc aici şi voiam să-l poftesc să facă o plimbare cu mine. M-a tot rugat mereu. Ţi-a sosit de la oraş o pereche de pantofi. Du-te să-i încerci! Am văzut de ieri că ai tăi s-au învechit de tot. În general, nu te ocupi destul de asta. Şi ai picioruşe atât de frumoase! Şi mâinile tale sunt frumoase… numai că sunt cam mari. Deci, trebuie să-ţi pui în valoare picioarele! Dar tu nu eşti cochetă.
Anna Sergheevna porni mai departe pe cărare, foşnind uşor din rochia ei frumoasă. Katia se sculă de pe bancă şi, luându-l pe Heine, plecă şi ea, însă nu ca să-şi încerce pantofii.
„Picioruşe frumoase, gândi ea, urcând uşor şi încet treptele de piatră ale terasei încinse de soare. Picioruşe frumoase, spui… Ei bine el va fi la aceste picioruşe!”
Dar îndată se simţi ruşinată şi o zbughi în sus, pe scară.
Arkadi o luă pe coridor spre camera lui. Majordomul îl ajunse din urmă şi-i spuse că domnul Bazarov îl aşteaptă la dânsul.
— Evgheni? murmură Arkadi, aproape speriat. A sosit demult?
— A sosit chiar în clipa asta şi a poruncit să nu fie anunţat Annei Sergheevna, ci să fie condus direct la dumneavoastră.
„Să nu se fi întâmplat vreo nenorocire la noi acasă!” gândi Arkadi şi, după ce urcă grăbit scara, deschid brusc uşa.
Înfăţişarea lui Bazarov îl linişti pe loc, deşi un ochi mai experimentat ar fi descoperit, desigur, pe chipul tot atât de energic ca şi înainte, dar mai tras, al oaspetelui neaşteptat, urme de tulburare lăuntrică. Cu mantaua prăfuită aruncată
pe umeri şi cu şapca pe cap, şedea pe pervazul ferestrei Nu se ridică nici când Arkadi i se aruncă de gât, strigând cu însufleţire:
— Nu mă aşteptam de loc să te văd! Ce vânt te-aduce?
vorbea el întruna umblând fără rost prin cameră, ca un om 185
care îşi închipuie şi vrea să arate cu tot dinadinsul că e bucuros. La noi acasă totul e bine şi toţi sunt sănătoşi nu-i aşa?
— Da, totul e bine, dar nu sunt toţi sănătoşi, răspunse Bazarov, iar tu nu mai trăncăni şi porunceşte să mi se aducă
nişte cvas. Stai jos şi ascultă ceea ce am să-ţi spun, în cuvinte puţine, dar destul de tari, nădăjduiesc.
Arkadi se domoli, iar Bazarov în povesti duelul lui cu Pavel Petrovici. Arkadi rămase foarte mirat şi chiar se întristă, dar nu găsi cu cale să arate acest lucru. Nu întrebă decât dacă
