reforma din 1861), cât şi datarea cronologică a muncii scriitorului la el (aug. 1860 – aug. 1861) ne situează în plină desfăşurare a evenimentelor ce au precedat reforma, în perioada de maximă intensitate a luptei.

Cartea lui Turgheniev a apărut ca un ecou imediat al frământărilor ce au caracterizat această etapă importantă din istoria Rusiei.

Unul dintre cei mai recenţi cercetători sovietici ai romanului Părinţi şi copii P. G. Pustovoit subliniază: „Analiza concepţiilor filosofice, politice, ştiinţifice şi estetice ale lui Bazarov (ca reprezentant al lagărului democratic) şi ale reprezentanţilor lagărului liberal, prezentaţi în roman, ne îndreptăţeşte să afirmăm că Turgheniev a oglindit în esenţă just semnificaţia politică a luptei de idei de la 1860.”112

Menţinându-şi interesul pentru zugrăvirea vieţii sufleteşti a personajelor, pentru analiza psihologică, Turgheniev a acordat în acest roman preponderenţă descrierii proceselor sociale şi politice, înfăţişării conflictelor de idei dintre taberele adverse în luptă. Caracterul social-politic al romanului Părinţi şi copii este mult mai accentuat decât al altor creaţii similare ale scriitorului rus, iar locul ocupat în cadrul lui de 112 P. G. Pustovoit, Ivan Sergheevici Turgheniev, Moscova, 1957, p. 73.

229

intriga sentimentală mai restrâns în comparaţie cu cel deţinut în Rudin sau Un cuib de nobili. Totodată în dezvăluirea personalităţii lui Bazarov, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu Rudin şi mai ales Lavreţki.

dragostea joacă un rol secundar faţă de determinantele de ordin social-istoric şi ideologic, în schimb atenţia scriitorului se îndreaptă spre analiza relaţiilor care se creează între Bazarov şi adversarii săi, Pavel Petrovici Kirsanov în primul rând, între Bazarov şi pseudodiscipolii săi, Arkadi Kirsanov, Sitnikov, Kukşina, spre înfăţişarea personalităţii eroului ca purtătoare a unor anumite concepţii, ca exponentă a unei anume ideologii. De aci şi relativ slaba desfăşurare a intrigii, care înaintează

domol, fără peripeţii, fără surprize sau momente de deosebită ascuţime.

Conflictul romanului, tensiunea lui dramatică nu decurg din ciocniri exterioare, ci din confruntări de poziţii, de opinii. Ca şi în Rudin şi în Părinţi şi copii naraţiunea este dominată de un personaj central, în jurul căruia se strâng toate firele acţiunii, se grupează ceilalţi eroi. Bazarov, ca şi Rudin sau Lavreţki, apare în faţa cititorului ca o personalitate cu o concepţie de viaţă formată, închegată. Spre deosebire de eroii lui Tolstoi, el nu străbate un drum de căutări ideologice, ci se afirmă de la început ca propagandist, ca exponent al ideilor, al părerilor pe care şi le-a însuşit.

Bazarov, a cărui faţă „prelungă şi slabă, cu fruntea înaltă… cu ochii mari verzui… însufleţită de un zâmbet liniştit… exprima inteligenţă şi încredere în sine” ne este înfăţişat dintru început ca un om energic, hotărât, integru. Plin de stăpânire de sine, cu multă voinţă, cu o minte ageră, cu spirit practic, el este omul faptelor, al muncii, deşi autorul nu-i oferă prea multe ocazii să acţioneze, ceea ce îl deosebeşte, între altele, de

„oamenii noi” zugrăviţi de Cernîşevski în romanul Ce-i de făcut. Diferenţa provine, desigur, din poziţia politică diferită pe care se situează cei doi scriitori.

Bazarov apare în roman ca reprezentant al unor noi concepţii de viaţă, caracteristice tinerei generaţii de luptători democraţi, ce-şi afirmau rolul în istoria Rusiei în „anii şaizeci”. Turgheniev şi-a situat eroul într-o ambianţă în care el se loveşte la fiecare pas de păreri adverse, în care trebuie să atace, să polemizeze, să-şi apere punctul de vedere; De aci locul şi rolul important ce revine în roman dialogului, ca unul dintre mijloacele principale de definire à poziţiilor pe care se situează

personajele în luptă şi de dezvăluire a caracterelor. Conflictul de idei din roman nu se desfăşoară între „părinţi” şi „copii”, adică între două

generaţii, ca între două tabere cu concepţii politice şi sociale opuse, cea democrată şi cea nobiliară. Turgheniev însuşi sublimase că romanul său

„este îndreptat împotriva nobilimii considerată ca o clasă înaintată”.

Misiunea aceasta demascatoare şi-o asumă în primul rând Bazarov. Şi el combate cu atât mai aprig deprinderile, concepţiile, principiile, temeliile clasei nobiliare, ou cât este mereu înconjurat de reprezentanţii ei şi întâlnirea aceasta are loc în momentul încordat, de luptă intensă din 230

ajunul reformei. În schimb eroul lui Turgheniev are mult mai puţin prilejul să-şi desfăşoare programul pozitiv, de acţiune, principiile constructive, de întemeiere a noii societăţi pentru care el luptă. Aceasta, poate, pentru că şi romancierul le cunoştea mai puţin şi era mai puţin permeabil la înţelegerea şi aprobarea lor.

Idealurile pentru care luptă Bazarov se conturează tocmai în lumina a ceea ce el neagă, a ceea ce respinge, şi în parte pornind de la discuţiile pe care el le poartă cu Arkadi Kirsanov. Antiteza dintre Bazarov şi lumea nobiliară care-l înconjoară este profundă. Raznocineţ, om de origine socială modestă, deprins să muncească, eroul romanului opune Kirsanovilor şi clasei pe care ei o reprezintă un program de viaţă şi de luptă, însufleţit de idealuri democrate. Turgheniev însuşi îl caracterizase ca un om „cinstit, sincer, şi democrat până în măduva oaselor”. Dar romancierul nu a reuşit să redea cu toată bogăţia şi profunzimea democratismul concepţiilor şi al viziunii lui Bazarov asupra vieţii şi a societăţii. De aceea figura eroului central al romanului Părinţi şi copii nu este lipsită din acest punct de vedere de unele contradicţii şi inconsecvenţe, care se manifestă, între altele, de pildă, în atitudinea lui Bazarov faţă de popor, în acele note de pesimism ce apar la sfârşitul romanului în părerile salo despre ţăranul rus.

Bazarov respinge mentalitatea feudală, conservatoare, tiranică, felul de trai al nobilimii, bazat pe asuprire, pa exploatare şi o face în numele unei vieţi libere, fericite, de muncă. El opune idilismului desuet, încă prezent în lumea „cuiburilor de nobili” aprecierea realistă, critică, curajoasă a vieţii şi o concepţie filosofică materialistă nu lipsită însă de unele idei senzualiste. E adevărat că în materialismul lui Bazarov întâlnim elemente vulgarizatoare (în spiritul lui Vogt şi Büchner), dar asemenea amestec se putea afla în concepţiile unor gânditori ruşi ai. vremii Pisarev în primul rând, şi chiar Cernîşevski şi Dobroliubov.

Interesului subliniat, dar în esenţa sa diletant, manifestat pentru artă

de reprezentanţii nobilimii, Bazarov opune curiozitatea ştiinţifică, pasiunea pentru ştiinţele naturii, cercetările în domeniul chimiei, fizicii, biologiei etc. Într-un spirit polemic exagerat, căutând să combată pe cei ce încercau să folosească arta ca un mijloc de distragere a atenţiei contemporanilor de la problemele sociale, Bazarov ajunge chiar să nege importanţa şi necesitatei activităţii artistice („Rafael nu face cât o ceapă

degerată”, spune el).

Eroul romanului apare astfel ca un nimicitor de autorităţi consacrate, ca un năruitor al temeliilor lumii vechi. „Aristocratism, liberalism, progres, principii… ce de cuvinte străine şi fără rost!”, spune Bazarov.

Ţinta spre care tinde este desfiinţarea prejudecăţilor şi a principiilor învechite pentru ca apoi să se poată trece la instaurarea noului edificiu.

„Întâi trebuie curăţat locul… În vremea de azi credem că cel mai folositor lucru este negarea – şi de aceea – negăm…”

231

În acest nihilism al lui Bazarov romancierul a văzut nu numai o simplă negare de dragul negării, ci o trăsătură caracteristică pentru tânăra generaţie de luptători ce se afirma pe arena istorică a Rusiei în jurul lui 1860. Nu întâmplător într-o scrisoare el spunea despre eroul său: „… şi dacă i se spune nihilist, citeşte acest cuvânt ca revoluţionar”.

Şi poate că dedicându-şi romanul memoriei lui V. G. Bielinski, tribunul şi luptătorul revoluţionar, autorul a vrut să sublinieze tocmai asemenea înţelegere şi interpretare a personajului central. Trăsăturile „nihiliste” ale lui Bazarov, critica pe care el o adresează societăţii constituite, fundamentelor şi necesităţilor ei, îl situează într-adevăr în rândurile

„oamenilor noi”, a celor ce au militat în „anii şaizeci” pentru idealurile democrate. Totuşi aceste trăsături „nu ne dau încă imaginea completă a revoluţionarului acelei vremi” subliniază Pustovoit. „Pentru a zugrăvi această figură lui Turgheniev se vede că i-a lipsit şi materialul şi îndrăzneala politică.”113

Semnificaţia figurii lui Bazarov a trezit numeroase şi controversate aprecieri. Unii au văzut în el un personaj tipic pentru viaţa Rusiei de pe la 1860, alţii dimpotrivă i-au contestat această calitate. În polemica iscată

în jurul romanului o data cu apariţia lui, presa liberală şi conservatoare s-a situat pe poziţia de a nega utilitatea activităţii depuse de Bazarov, calificând-o uneori deschis ca dăunătoare.

Din păcate nici criticul Sovremennik- ului, M. A. Antonovici nu a înţeles adevăratul mesaj al romanului, interpretând în chip greşit figura lui Bazarov, ca o caricatură la adresa tinerilor luptători democraţi de la 1860. Numai Pisarev a dat o analiză adâncă şi multilaterală a acestui personaj pe care l-a caracterizat pe bună dreptate ca fiind „reprezentantul tinerei noastre generaţii… în personalitatea lui găsim grupate la un loc calităţile care apar ici şi colo împrăştiate în masă şi chipul acestui om se profilează limpede şi puternic în imaginaţia cititorului…”

Subliniind caracterul tipic al lui Bazarov, Pisarev releva totodată

vigoarea realistă a personajului şi semnificaţia lui deosebită în galeria de eroi ai literaturii ruse. De altfel Turgheniev însuşi a insistat în câteva rânduri asupra valorii realiste, tipice a lui Bazarov, pe care-l socotea un exponent caracteristic al tinerei generaţii din anii aceia. „Personajul principal îmi apare ca expresia contemporaneităţii noastre celei mai noi”, menţiona el într-o scrisoare. Iar într-un articol special consacrat romanului său (Cu privire la „Părinţi şi copii”), Turgheniev indica şi un prototip real al lui Bazarov în persoana unui medic cunoscut de el.

S-au emis ipoteze după care Bazarov ar fi înrudit prin unele din trăsăturile sale cu Pisarev, iar Saltîkov-Scedrin într-o scrisoare găsea următoarea filiaţie romanului: Părinţi şi copii au fost rodul relaţiilor lui

[Turgheniev] cu cercul Sovremennik-ului.

113 P. G. Pustovoit, Op. cit., p. 75.

232

Artist profund realist, care mărturisea că „a reda exact şi cu putere adevărul, realitatea vieţii, este pentru scriitor suprema fericire, chiar dacă

acest adevăr nu coincide cu propriile lui simpatii”, Turgheniev a înţeles că

pentru a zugrăvi tabloul veridic al Rusiei contemporane nu poate face abstracţie de noul erou al epocii, luptătorul, omul de acţiune, tribunul idealurilor democrate. Realismul scriitorului a fost mai puternic decât rezervele lui faţă de ideile revoluţionare şi de mişcarea democrat-revoluţionară. Totuşi poziţiile politice moderate şi străine de revoluţionarism pe care se situa scriitorul şi-au lăsat într-un fel amprenta în zugrăvirea figurii lui Bazarov: de pildă, în manifestările lui de negativism exagerat, într-o anumită neîmplinire a personalităţii eroului (el moare fără să fi realizat ceva), în ultimă instanţă în nota tragică ce apasă asupra existenţei sale. Cu toată simpatia în repetate rânduri mărturisită pentru acest erou al său, Turgheniev privea cu neîncredere lupta Bazarovilor şi o socotea sortită eşecului. De aci singurătatea, izolarea în care apare eroul, condamnarea lui de către autor la o moarte prematură. „Am vrut să fac din el o figura tragică”, mărturisea Turgheniev. Şi prin toate aceste trăsături Bazarov diferă de eroii lui Cernîşevski din romanul Ce-i de făcut? care, uniţi prin aceleaşi idealuri şi ţeluri, creează, făuresc, se îndreaptă plini de optimism spre ziua de mâine.

Interpretarea pornită de la Pisarev, care-l socotea pe bună dreptate pe Bazarov ca reprezentant al tinerii generaţii de luptători democraţi de la 1860, susţinută şi de aprecierile autorului însuşi, şi-a găsit continuarea şi dezvoltarea în critica marxistă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi mai apoi în istoria literară până în zilele noastre. „Bazarov a fost un reprezentant timpuriu al intelectualităţii raznocinţe (mic-burgheze) într-o epocă în care ea era gata cu toate armele raţiunii şi ale voinţei să creeze lumi noi din nebuloasa masei populare”, scria V. V. Vorovski. Caracterizându-l pe Bazarov ca un om cu „o inteligenţă şi o voinţă uriaşă”, Lunacearski spune: „Era o personalitate impunătoare, prima din literatura rusă pentru care fiecare simte respect”.

Continuând analiza personajului pe aceeaşi linie cercetătorii sovietici contemporani relevă şi subliniază că în figura lui Bazarov Turgheniev a zugrăvit „un reprezentant al tineretului democrat, al raznocinţilor”114

„oglindind în personalitatea lui trăsături din cele mai importante, tipice ale omului înaintat de la 1860”115.

Subliniind că romanul său urmăreşte demascarea lumii nobiliare Turgheniev scria: „Simţământul estetic m-a îndemnat să aleg reprezentanţi pozitivi ai nobilimii, pentru ca să-mi pot demonstra şi mai 114 I. Petrov, Prefaţă la Opere alese, Moscova, 1953, v. 1, p. 46.

115 P. G. Pustovoit, Romanul lui I. S. Turgheniev „Părinţi şi copii” şi lupta de idei de la 1860, Moscova, I960, p. 189.

233

limpede ideea: dacă frişca e proastă, ce să mai zicem de lapte?…”

Reprezentanţii nobilimii şi în primul rând familia, Kirsanov: Nikolai Petrovici, Pavel Petrovici şi Arkadi sunt înfăţişaţi în mod critic în roman.

Scriitorul a zugrăvit personaje bine individualizate, dar totodată purtând cu toţii pecetea clasei din care fac parte, o clasă fără perspective, condamnată istoriceşte. Anglomanul, cosmopolitul Pavel Petrovici Kirsanov, un îngâmfat, un individualist este înfăţişat ca exponentul tipic al? nobilimii conservatoare, care se cramponează de trecut, respinge orice idee de progres, de înnoire, urăşte tot ceea ce aduce schimbare, transformare a vieţii şi în primul rând desigur pe Bazarovi şi lupta lor.