— Evgheni Vasilci, nădăjduiesc că…

— Eh, Anna Sergheevna, să vorbim cinstit. Cu mine s-a sfârşit. Am căzut sub roată. Deci nu face să te gândeşti la viitor. Moartea e o chestie veche, dar pentru fiecare e nouă; până acum nu mi-e frică… iar pe urmă vine pierderea conştiinţei şi adio! (Făcu un gest slab cu mâna.) Ce să vă mai spun… Că v-am iubit? Nici înainte n-avea niciun rost, iar acum şi mai puţin. Iubirea e o formă, iar propria mea formă a şi început să se descompună. Să vă spun mai bine cât sunteţi de bună! Şi acum, uite, staţi aici cu mine atât de frumoasă…

Pe Anna Sergheevna o trecu un fior.

— Lăsaţi, nu vă îngrijoraţi… staţi jos colo… nu vă apropiaţi de mine, boala mea este contagioasă.

Anna Sergheevna străbătu repede odaia şi se aşeză pe fotoliul de lângă divanul pe care era culcat Bazarov.

— Cât de mărinimoasă sunteţi! şopti el. Oh, cât de aproape şi cât de tânără, de proaspătă, de curată… în odaia asta hâdă… Ei, rămâneţi cu bine! Să trăiţi ani mulţi e cel mai bun 213

lucru, şi profitaţi de viaţă cât mai e vreme! Priviţi ce spectacol dezgustător: un vierme, pe jumătate strivit, care se mai zvârcoleşte. Şi eu care credeam că am să fac o mulţime de lucruri, că n-am să mor; nici gând! Că am o misiune de îndeplinit, că sunt un gigant! Iar acum toată misiunea gigantului este să moară cât mai cuviincios, deşi nu-i pasă

nimănui de asta… Oricum, n-am să mă văicăresc.

Bazarov tăcu, căutându-şi paharul cu mâna. Anna Sergheevna îi dădu să bea fără să-şi scoată mănuşile şi ţinându-şi cu teamă respiraţia.

— Pe mine o să mă uitaţi, reîncepu el, morţii cu morţii, viii cu viii. Taică-meu o să vă spună: „Ce om pierde Rusia…”

Prostii. Dar nu-l dezamăgiţi pe bătrân. Lăsaţi-l să spună, dacă-i face plăcere… Mângâiaţi-o şi pe mama. Ştiţi, în lumea dumneavoastră mare, oameni ca ei poţi să-i cauţi cu lumânarea, că nu-i găseşti… Rusia are nevoie de mine… Nu, se vede că n-are nevoie. Dar de cine e nevoie? E nevoie de cizmar, de croitor, de măcelar… măcelarul… vinde carne…

staţi puţin că mă încurc… aici e o pădure…

Bazarov îşi puse mâna pe frunte.

Anna Sergheevna se aplecă spre el.

— Evgheni Vasilici, sunt aici…

Bazarov îşi lăsă deodată mâna în jos şi se ridică puţin.

— Rămâneţi cu bine, rosti el cu o putere neaşteptată, iar ochii îi scânteiară pentru ultima oară… Rămâneţi cu bine…

Ascultaţi… atunci eu nu v-am sărutat… Suflaţi în candela care moare, ca să se stingă…

Anna Sergheevna îi atinse fruntea cu buzele.

— Ajunge! spuse el şi se lasă pe pernă. Acum… bezna…

Anna Sergheevna ieşi încetişor.

— Ce e? o întrebă în şoaptă Vasili Ivanovici.

— A adormit, răspunse ea abia auzit.

Bazarov n-avea să se mai trezească. Spre seară căzu în nesimţire, iar a doua zi muri. Părintele Alexei îi îndeplini toate datinile creştineşti. Pe când îl împărtăşea şi mirul sfânt 214

îi atinse pieptul, Bazarov întredeschise un ochi şi păru că la vederea preotului în odăjdii, a cădelniţei fumegânde şi a lumânărilor din faţa icoanei, ceva asemănător cu un fior de groază se oglindi pe chipul lui ca de mort. Când, în sfârşit, îşi dădu duhul şi casa se umplu de bocete, Vasili Ivanovici cuprins deodată de înverşunare, izbucni:

— Am spus că voi cârti! striga el răguşit cu faţa aprinsă şi schimonosit de durere, scuturând în aer pumnul, ca şi cum ar fi ameninţat pe cineva. Voi cârti, voi cârti! Dar Arina Vlasievna, cu faţa scăldată de lacrimi, se atârnă de gâtul lui şi amândoi căzură în genunchi.

— Aşa a fost, povesti apoi în odaia slugilor, Anfisuşka, erau unul lângă altul, cu capetele plecate, ca nişte oiţe la nămiază…

Dar arşiţa de amiază trece, se lasă seara, apoi noaptea, noaptea care adună la adăpostul ei tihnit, cu somn dulce, pe toţi cei chinuiţi şi osteniţi…

XXVIII

Au trecut şase luni. Era o iarnă albă cu tăcerea aspră a zilelor geroase şi senine, cu zăpadă deasa ce scârţâie sub paşi, cu chiciură trandafirie pe copaci şi un cer ca smaraldul palid, cu căciuli de fum deasupra hornurilor, volburi de aburi năvălind pe uşile o clipă deschise, cu feţele proaspete ale oamenilor muşcate de ger şi trapul grăbit al cailor răzbiţi de frig. Ziua de ianuarie era pe sfârşite, gerul serii încleşta parcă

şi mai tare văzduhul neclintit şi asfinţitul însângerat se stingea iute. La ferestrele casei din Mariino se aprindeau lumini; Prokofici, cu frac negru şi mănuşi albe, punea deosebit de solemn masa de şapte tacâmuri. Cu o săptămână

215

în urmă, în mica biserică a parohiei avuseseră loc în tihna, aproape fără martori, două nunţi: a lui Arkadi cu Katia, şi a lui Nikolai Petrovici cu Fenecika; iar în ziua aceasta Nikolai Petrovici dădea o masa de adio fratelui sau care pleca la Moscova după treburi. Anna Sergheevna plecase tot acolo îndată după nunta, nu înainte de a-i fi înzestrat cu mărinimie pe cei doi tineri.

Exact la ora trei, se adunară toţi la masă. Şi Mitea era acolo. Acum avea o dădacă cu kokoşnik105 de brocart. Pavel Petrovici şedea între Katia şi Fenecika, iar „soţii”, lângă soţiile lor. În ultima vreme, prietenii noştri s-au schimbat. Toţi arătau parcă mai bine şi mai maturi. Numai Pavel Petrovici slăbise, ceea ce dădea însă şi mai multă eleganţă trăsăturilor lui fine, o înfăţişare şi mai seniorală… Şi Fenecika se schimbase. Cu rochia ei nouă de mătase, o panglică lată de catifea în păr, un lanţ de aur la gât, şedea nemişcată, plină

de respect faţă de ea însăşi şi faţă de tot ce o înconjura, zâmbind de parcă ar fi vrut spună: „Iertaţi-mă, nu sunt vinovată”. Şi nu numai ea, ci şi toţi ceilalţi zâmbeau, şi parcă

îşi cereau iertare. Toţi se simţeau puţin stingheriţi, puţin trişti, dar de fapt foarte fericiţi. Fiecare căuta să-l servească

pe celălalt, hazliu de prevenitor, ca şi cum toţi s-ar fi învoit să joace un fel de naivă comedie. Katia era mai liniştită decât toţi. Privea cu încredere în jurul ei şi se putea observa că

Nikolai Petrovici o iubea nespus de mult. Înainte de sfârşitul mesei el se sculă în picioare şi, ridicând cupa, spuse către Pavel Petrovici:

— Ne părăseşti… ne părăseşti, scumpul meu frate, începu el, desigur nu pentru prea mult timp. Totuşi nu pot să nu-ţi spun că eu… că noi… atât eu… cât şi noi… uite, asta e nenorocirea, ca nu ştim să ţinem toasturi. Arkadi, spune tu!

— Nu, tată, nu sunt pregătit.

— Că eu sunt bine pregătit! Te rog, frate, dă-mi voie să te îmbrăţişez, să-ţi urez toate cele bune şi… întoarce-te la noi cât mai degrabă!

105 Podoabă în formă de diademă pe care o purtau în trecut femeile ruse.

216

Pavel Petrovici îi sărută pe toţi, fără a uita bineînţeles pe Mitea. Fenecikăi îi sărută şi mâna, pe care aceasta nu ştia încă s-o întindă cum trebuie, şi după ce bău pentru a doua oară cupa plină, spuse cu un oftat adânc:

— Să fiţi fericiţi, prietenii mei! Farewell! 106 Acest mic supliment englezesc trecu neobservat, dar toţi erau mişcaţi.

— În amintirea lui Bazarov, şopti Katia la urechea bărbatului ei, şi amândoi ciocniră paharele. Ca răspuns Arkadi îi strânse tare mâna, dar nu se încumetă să propună

acest toast cu glas tare.

S-ar părea că povestea s-a sfârşit. Dar poate că vreunul dintre cititori doreşte să ştie ce face acum, în clipa de faţă, fiecare din personajele descrise… Suntem gata să-l satisfacem.

Anna Sergheevna s-a căsătorit de curând, nu din dragoste, ci din raţiune, cu unul dintre viitorii oameni de vază ai Rusiei, un om foarte inteligent, legist, cu simţul practic foarte dezvoltat, o voinţă tare şi cu un minunat dar al vorbirii, un om încă tânăr, bun, dar rece ca gheaţa. Trăiesc într-o desăvârşită înţelegere şi poate că vor ajunge la fericire…

poate chiar la dragoste. Prinţesa X… a murit, uitată de toţi chiar din ziua morţii ei. Kirsanovii, tatăl şi fiul, s-au stabilit la Mariino. Treburile le merg mai bine. Arkadi e un proprietar plin de sârguinţă şi „ferma” a început să aducă un venit destul de însemnat. Nikolai Petrovici a fost ales judecător de pace şi munceşte din toate puterile. Tot timpul călătoreşte prin sectorul lui, ţine discursuri lungi (e de părere că